de fluierat menite să facă pe cineva să se simtă prost. M-am întrebat cât de bine cunoştea domeniul Manderley. La Manderley părea ca la el acasă și Jasper îi recunoscuse, dar asta nu se potrivea cu vorbele spuse de Maxim doamnei Danvers. Și în concepţia mea despre Rebecca, nu puteam face legătura dintre ea și el. Cum putea avea Rebecca, cu frumuseţea, farmecul și creşterea ei, un văr ca Jack Favell? Îmi spusei că el trebuie să fie licheaua, ruşinea familiei și că Rebecca, miloasă din fire, îl invita din când în când la Manderley. Când lipsea Maxim poate, căci știa că nu putea să-l sufere. S-au ciondănit probabil din cauza lui; Rebecca l-o fi apărat și de atunci, de câte ori i se rostea numele, se ivea între ei o stinghereală uşoară.

Aşezându-mă la masă, în sufragerie, la locul obişnuit, în fața lui Maxim, mi-o închipuisem pe Rebecca stând în același loc, luând furculiţa de peşte, apoi zbârnâitul soneriei telefonului și Frith anunţând: „Domnul Favell o cheamă pe doamna la telefon”. Atunci Rebecca se scula de pe scaun, aruncând, în fugă, o privire spre Maxim, care nu spunea nimic şi-şi mânca mai departe peştele. Și când se întorcea, după ce terminase convorbirea şi-şi reluase locul la masă, Rebecca începea să vorbească despre multe și mărunte, cu nepăsare și veselie, ca să risipească norişorul ce se ivise între ei. La început Maxim era posac, răspunzând în monosilabe, dar treptat ea îl făcea să-şi recapete buna dispoziţie, povestindu-i vreo istorioară din vremea ei, despre cineva văzut la Kerrith, și după ce terminau felul următor, el râdea iarăși, întinzându-şi mâna peste a ei, de-a curmezişul mesei.

— La ce dracu te gândeşti? mă întrebă Maxim.

Tresării, mă roşii, căci în clipa aceea scurtă, şaizeci de secunde poate, mă identificasem atât de mult cu Rebecca, încât persoana mea ștearsă nu mai exista, nu intrase niciodată la Manderley. Retrăii în gând și în persoană timpul trecut.

— Ştii că făceai niște mutre ciudate, în loc să-ți mănânci peştele? zise Maxim. Ai început să-ți aţinteşti urechea ca și când ai fi auzit telefonul, ţi-ai mişcat buzele și mi-ai aruncat o privire. Apoi ai dat din cap, ai zâmbit, ai ridicat din umeri. Totul s-a petrecut cam într-o secundă. Îţi repeţi apariţia la balul costumat?

Se uită la mine, râzând, și m-am întrebat ce-ar spune dacă mi-ar cunoaşte cu adevărat gândurile și inima și că pentru o secundă fusese Maxim cel de anul trecut, iar eu fusesem Rebecca.

— Ai înfățișarea unei mici criminale. Ce este?

— Nimic, zisei eu. Ce să fie?

— Spune-mi, la ce te gândeai?

— De ce? Tu nu-mi spui niciodată la ce te gândeşti.

— Nu cred să mă fi întrebat vreodată.

— Ba da, o dată.

— În bibliotecă.

— Se poate. Ce ţi-am răspuns?

— Mi-ai spus că te gândeai cine o să joace în echipa Surrey împotriva Middlesex-ului.

Maxim începu să râdă.

— Trebuie să fi fost dezamăgită. La ce te aşteptai să mă gândesc?

— La cu totul altceva.

— La ce anume?

— Oh, nu știu!

— Bănuiesc. Dacă, ţi-am spus că mă gândeam la echipa Surrey, înseamnă că mă gândeam la echipa Surrey. Bărbaţii sunt mai simpli decât crezi tu, draga mea copilă. Dar ceea ce se petrece în sufletul complicat al femeilor depăşeşte imaginaţia. Ştii că nu mai semănai deloc cu tine adineauri? Aveai cu totul altă expresie.

— Eu? Ce fel de expresie?

— Nu știu cum să-ți explic exact. Păreai deodată mai vârstnică, amăgitoare. Era cam neplăcut.

— N-am avut această intenţie.

— Nu, îmi închipui că nu.

Am băut puţină apă, privindu-l peste marginea paharului.

— Nu vrei să par mai bătrână? i-am spus.

— Nu.

— De ce nu?

— Pentru că nu ţi-ar sta bine.

— Într-o bună zi voi fi bătrână. Nu se poate evita asta. Voi avea păr cărunt, riduri și beteşuguri.

— Nu-mi pasă de asta.

— Atunci, de ce-ţi pasă?

— Nu vreau să arăţi așa cum ai arătat acum două minute. Aveai un rictus al gurii și în ochi sclipirea unei femei cu multă experienţă. Nu experienţe dintre cele mai potrivite.

Mă simțeam tare curioasă, mai degrabă aţâţată.

— Ce vrei să spui, Maxim? Ce fel de experienţe nu sunt potrivite?

O clipă nu-mi răspunse. Frith se întoarse în încăpere și schimbă farfuriile. Maxim așteptă până ce Frith dispăru îndărătul paravanului și ieşi pe uşa de serviciu, înainte de a continua conversaţia.

— Nu știu, când te-am întâlnit întâia oară, aveai o anumită expresie a feţei, zise el încet şi-o mai ai și acum. Acesta a și fost, de altfel, unul din motivele pentru care te-am luat de soţie. Adineauri, pe când jucai scena aceea ciudată, înfățișarea aceea a pierit. O înlocuise altceva.

— Ce anume? Lămureşte-mă, Maxim, întrebai eu cu înflăcărare.

El mă observă o clipă, cu sprâncenele încruntate, fluierând încet.

— Ascultă, draga mea. Când erai fetiţă nu ți s-a interzis vreodată să citeşti anumite cărţi, iar tatăl tău nu încuia acele cărţi?

— Ba da, zisei eu.

— Bine. La urma urmei un bărbat nu se deosebește prea mult de un tată. Sunt anumite lucruri, pe care prefer să nu le cunoşti. Mai bine să le închid cu cheia. Asta-i tot. Acum mănâncă-ţi piersicele și nu-mi mai pune întrebări. Sau te pun la colţ.

— De ce te porţi totdeauna cu mine ca și când aş avea şase ani? întrebai.

— Cum ai vrea să mă port?

— Cum se poartă ceilalţi bărbaţi cu soţiile lor.

— Vrei să spui că le bat?

— Nu face pe prostul. De ce glumeşti totdeauna?

— Nu glumesc. Sunt foarte serios.

— Nu. Văd în ochii tăi. Te joci necontenit cu mine, ca și când aş fi o fetiţă proastă.

— Alice în ţara minunilor. Am avut o idee foarte bună.

Ţi-ai cumpărat cordonul și funda pentru păr?

— Te-am prevenit. O să fii foarte surprins când o să-mi vezi costumul.

— Sunt sigur. Termină-ţi piersica și nu mai vorbi cu gura plină. Am o grămadă de scrisori de făcut după-masă.

Nu așteptă ca eu să termin. Se ridică și se plimbă prin încăpere, cerându-i lui Frith să aducă, în bibliotecă, ceştile cu cafea. Eu stăteam neclintită, posomorâtă, mâncând cât de încet puteam, sperând să ţin lucrurile în loc și să-l irit, dar Frith nu ţinu seamă