— Vai, doamnă, ce palpitant, şopti Clarise. Nici nu știu cum am să fiu în stare să aştept până în ziua aceea.

Aș fi fost curioasă să știu cum primise doamna Danvers această veste. Din după-amiaza aceea, mă temeam până și de sunetul glasului ei în pâlnia telefonului interior și, folosindu-mă de Robert ca mediator, eram scutită de această încercare. Nu puteam uita expresia chipului ei în clipa când părăsise biblioteca, după discuţia cu Maxim. Slavă Domnului, nu mă văzuse ascunsă în galerie! Și mă mai întrebam, dacă-şi închipuie că eu îi informasem pe Maxim de vizita lui Favell. Atunci m-ar fi urât și mai mult. Mă cutremurai, amintindu-mi de atingerea mâinii ei și de glasul ei mieros, intim, lângă urechea mea. Nu voiam să-mi amintesc de după-amiaza aceea. Din acest motiv nu-i vorbeam nici măcar la telefonul interior.

Pregătirile pentru bal continuau. Totul se făcea la biroul moşiei. Maxim și Frank se întâlneau acolo în fiecare dimineaţă. După cum spusese Frank, n-aveam nevoie să fac ceva. Cred că n-am lipit nicio marcă. Începeam să mă neliniştesc în legătură cu costumul meu. Era, într-adevăr, imposibil să nu găsesc nimic, şi-i treceam în revistă pe toți care aveau să vină din Kerrith și împrejurimi, pastorul și nevasta lui, care petrecuseră atât de bine data trecută, Beatrice și Giles, acea insuportabilă lady Crowan și mulți alții pe care, nu-i cunoșteam și care nu mă văzuseră niciodată. Fiecare o să aibă ceva de spus împotriva mea și o să-şi manifeste curiozitatea față de mine. În disperare de cauză mă gândii la cărțile pe care mi le dăduse Beatrice și mă aşezai, într-o dimineaţă, în bibliotecă, frunzărind albumele, într-o ultimă nădejde, trecând, cu un fel de spaimă, de la o ilustraţie la alta. Nimic nu mi se părea bun; toate acele costume bogate de catifea și atlaz, din reproducerile lui Rubens, Rembrandt și alții erau atât de complicate și de pretenţioase. Luai o bucată de hârtie și un creion și copiai unul, două, dar nu-mi plăceau și aruncai, scârbită, schiţele în coş, nevrând să mă mai gândesc la ele.

Seara, pe când mă îmbrăcam pentru masă, cineva bătu la uşa odăii mele.

— Intră, spusei eu, crezând că-i Clarise. Uşa se deschise, dar nu era Clarise. Era doamna Danvers. Ţinea o bucată de hârtie în mână.

— Iertaţi-mă dacă vă deranjez, zise ea, dar nu știam dacă aţi aruncat dinadins aceste desene. Mi se aduc totdeauna coşurile de hârtie din casă pentru cazul când ar fi căzut din greşeală în ele, vreun lucru de preţ. Robert mi-a spus că a găsit asta în coşul din bibliotecă.

Vederea ei mă îngheţase și nu putui vorbi numaidecât. Ea îmi întinse o foaie. Erau desenele pe care le făcusem dimineaţă.

— Nu, doamnă Danvers, răspunsei eu după o clipă. Se pot arunca. Nu sunt decât schiţe proaste. N-am nevoie de ele.

— Prea bine, zise. Am socotit că e cazul să mă interesez la dumneavoastră personal, ca să evit orice fel de neînţelegere.

— Da, am spus, fireşte.

Credeam că o să plece, dar ea rămase nemişcată lângă uşă.

— Atunci nu v-aţi hotărât încă pentru costum? întrebă ea. Era puţină batjocură în glasul ei, cu o urmă de ciudată mulţumire. Mă gândeam că mă auzise vorbindu-i Clarisei de şovăielile mele.

— Nu, răspunsei eu, nu m-am hotărât încă.

Ea continua să se uite la mine, cu mâna pe clanţa uşii.

— De ce nu vă inspiraţi dintr-unul din tablourile din galerie? spuse dânsa.

Mă prefăceam că-mi pilesc unghiile, care și așa erau prea scurte, ca să mă stăpânesc și să mă feresc de a o privi.

— Da, o să mă gândesc, zisei eu, întrebându-mă cum nu-mi trecuse asta prin cap mai curând.

Fireşte, că ar fi o soluţie bună, dar nu voiam să-i arăt și-mi pileam mai departe unghiile.

— Oricare tablou din galerie ar fi o idee bună de costum, spuse doamna Danvers, mai ales acel al fetei în alb care-şi ține pălăria în mână. Mă întreb de ce domnul de Winter nu dă un bal de epocă, la care toată lumea să se îmbrace aproape la fel, spre a alcătui un ansamblu. Nu mi s-a părut niciodată frumos să văd un clovn dansând cu o doamnă cu perucă și aluniţe artificiale.

— Sunt oameni cărora le place varietatea, zisei eu.

Consideră că-i mai amuzant așa.

— Mie nu-mi place, răspunse doamna Danvers.

Glasul ei era uimitor de firesc și prietenos, iar eu mă întrebam de ce se ostenise să-mi aducă ea schiţele. Voia să se împace în sfârșit cu mine? Sau își dădea seama că nu eu îi vorbisem lui Maxim de Favell și voia astfel să-mi mulţumească pentru tăcerea mea?

— Domnul de Winter nu v-a sfătuit ce costum să vă faceți?

— Nu, spusei, după o clipă de şovăială. Nu, vreau să-i fac o surpriză, ca și domnului Crawley. Nu vreau să știe nimic.

— Eu nu sunt, desigur, în măsură să dau sfaturi, zise ea, dar când o să vă hotărâţi, cred că o să fie mai bine, să vă faceți costumul la Londra. Aici nimeni nu-i în stare să reuşească așa ceva. Ştiu că Voce, din strada Bond, e o casă foarte bună.

— O să-mi amintesc, zisei eu.

— Da, spuse dânsa, deschizând uşa, în locul dumneavoastră, doamnă, aş studia portretele din galerie, mai ales acela de care v-am spus. Și să nu vă fie teamă că o să vă trădez. N-o să suflu nimănui o vorbă.

— Mulţumesc, doamnă Danvers, zisei eu.

Ea închise uşa încet în urma ei. Eu continuai să mă îmbrac, uimită de atitudinea ei atât de deosebită de cea de la întâlnirea trecută și întrebându-mă dacă o datoram nesuferitului de Favell.

Vărul Rebeccăi. De ce nu-l putea suferi Maxim pe vărul Rebeccăi? De ce nu-i îngăduia să vină la Manderley? Beatrice spunea că-i un bădăran. Și cu cât mă gândeam mai mult la asta, socoteam că avea dreptate. Ochii lui albaştri, vii, gura aceea moale și râsul acela familiar! Sunt oameni care l-ar fi considerat foarte frumos. Vânzătoarele de cofetărie care se fâţâie în dosul tejghelei sau plasatoarele de cinema. Ştiam cum le privea, zâmbind și fluierând încet. Genul de privire și tipul