de asemenea lucruri. Nu cred, sincer vorbind, că lady Crowan exagera când spunea că trebuie să se facă ceva în onoarea dumitale. La urma urmei, doamnă de Winter, sunteţi o mireasă.

Ce pompos și stupid suna fraza aceea. Aș fi vrut ca Frank să nu fie totdeauna atât de teribil de corect.

— Nu sunt o mireasă, i-am spus. Nici măcar n-am avut parte de o nuntă ca lumea. N-am avut rochie albă și flori de lămâiţă, sau trenă dusă de domnişoare de onoare. Nu vreau ca în onoarea mea să se organizeze niște dansuri prosteşti.

— Este un spectacol foarte frumos Manderley en fête7, răspunse Frank. Desigur că o să-ți placă. N-o să ai cine știe ce de făcut. Primeşti oaspeţii, asta-i tot. Poate că o să-mi acorzi un dans?

Dragul de Frank! îmi plăceau aerele lui curtenitoare și solemne.

— Câte vrei, zisei eu. N-o să dansez decât cu dumneata și cu Maxim.

— Oh, nu chiar așa, zise Frank foarte serios. Oamenii ar fi jigniţi. Va trebui să dansezi cu toți cei care te vor invita.

M-am întors ca să-mi ascund zâmbetul. Pentru mine era o bucurie că nu-şi dădea seama niciodată când este luat peste picior.

— Ţi se pare bună sugestia lady-ei Crowan, ca să mă deghizez ca păstoriţă de Saxa? întrebai eu perfid.

El mă privi foarte atent, fără să zâmbească.

— Da, zise el. Cred că ţi-ar veni foarte bine. Izbucnii în râs.

— Oh, Frank, eşti adorabil, zisei, pe când el roşea puțin şocat, cred, de exuberanţa mea și puțin jignit de râsul meu.

— Nu văd ce-am spus caraghios! zise el rigid.

Maxim apăru la uşa-fereastră, cu Jasper în urma lui.

— Ce-i cu veselia asta? întrebă el.

— Frank e atât de galant, răspunsei eu. I se pare că ideea lui lady Crowan de a mă costuma ca păstoriţă de Saxa nu-i deloc ridicolă.

— Lady Crowan e foarte agasantă, zise Maxim. Dacă ea ar trebui să scrie toate invitaţiile și să organizeze toată povestea, ar fi mai puțin încântată. Dar așa a fost totdeauna. Oamenii de aici socotesc Manderley-ul ca un cazino, obligat să le organizeze petreceri. Va trebui să invităm tot comitatul.

— Am listele la birou, zise Frank. N-o să fie atât de greu.

Mai mult timp o să ne ia lipirea mărcilor.

— O să te însărcinez pe tine cu asta, zise Maxim zâmbindu-mi.

— Oh, asta o să se facă la birou, spuse Frank. Doamna de Winter nu va trebui să se ocupe de nimic.

Mă întrebam ce ar spune ei dacă i-aş înştiinţa deodată că am de gând să mă ocup de toată organizarea serbării. Fără îndoială că ar râde și ar începe să vorbească de altceva. Eram desigur mulţumită că fusesem scutită de orice răspundere, dar mă umilea puțin din cauză că dădeam impresia că nu eram în stare măcar să lipesc mărcile. Mă gândeam la biroul din salonaş, la clasorul etichetat, la scrisul acela aplecat și ascuţit.

— Tu cum o să te îmbraci? îl întrebai pe Maxim.

— Eu nu mă travestesc niciodată. E singurul privilegiu de care se bucură stăpânul casei, nu-i așa, Frank?

— Nu pot totuşi să mă îmbrac ca păstoriţă de Saxa, spusei eu. Cum pot să mă îmbrac așa? Nu sunt prea înzestrată pentru deghizări.

— Pune-ţi o fundă în păr și fă-o pe Alice în ţara minunilor, zise Maxim glumind. Îi semeni așa cum stai acum, cu degetul în gură.

— Fii politicos, replicai eu. Ştiu că am părul aspru, dar totuşi nu chiar așa. Vreau să vă spun, ţie și lui Frank, că o să fiţi grozav de miraţi când mă veţi vedea și n-o să mă recunoaşteţi.

— Din moment ce nu-ţi înnegreşti obrazul și nu te deghizezi în maimuţă, mă spăl pe mâini, zise Maxim.

— Ne-am înțeles. O să fie o surpriză, rostii eu. N-o să vă spun nimic despre costumul meu până în ultima clipă. Hai, Jasper, poate să spună ce vor, nouă nu ne pasă, nu-i așa?

Când ieşii în grădină, îl auzii pe Maxim râzând și spunându-i lui Frank ceva, ce nu înţelesei.

De ce trebuia să mă socotească o copilă, o copilă răzgâiată și iresponsabilă, pe care o alinţi din când în când, când ai chef, o uiţi de cele mai multe ori, dar pe care, după o mângâiere pe umăr, o îndemni să se ducă să se joace mai departe? Aș fi vrut să se întâmple ceva, care m-ar fi făcut să par mai înţeleaptă, mai matură. Oare așa o să fie întotdeauna? El cu supărările, pe care nu i le împărtăşeam, cu grijile tainice, pe care nu i le cunoșteam? N-o să fim niciodată împreună soţ și soţie, umăr la umăr, mână în mână, fără nicio prăpastie între noi? Nu voiam să fiu o copilă. Aș fi vrut să fiu soţia lui, mama lui. Aș fi vrut să fiu bătrână.

Stam în picioare pe terasă, rozându-mi unghiile, privind spre mare, și mă întrebam, poate pentru a douăzecea oară, dacă din porunca lui Maxim rămâneau intacte odăile din aripa de apus. Mă întrebam dacă se ducea, ca doamna Danvers, să atingă periile de toaletă, să deschidă uşile dulapurilor de haine și să-şi treacă mâinile printre rochii.

— Aici, Jasper! strigai eu. Hai, hai, fugi cu mine. Și mă avântai pe pajişte, vijelioasă, furioasă, cu lacrimi în ochi pe când Jasper fugea în urma mea, lătrând ca un nebun.

Vestea viitorului bal costumat se răspândi repede. Clarise, tânăra mea cameristă, nu vorbea decât de asta, cu ochi strălucitori. Aflai de la ea că tot personalul era încântat.

— Domnul Frith zicea că o să fie ca altă dată, spuse Clarise. L-am auzit azi dimineaţă pe coridor spunând asta Alicei. Cum vă costumaţi doamnă?

— Nu știu, Clarise, habar n-am.

— Mama spunea că trebuie să-i povestesc, zise Clarise. Își aminteşte de ultimul bal dat la Manderley și nu l-a uitat niciodată. Vă gândiţi că o să închiriaţi un costum de la Londra?

— Încă nu m-am decis, Clarice, i-am răspuns. Dar să-ți spun ceva. Când o să mă decid în sfârșit, am să-ți spun ţie și nimănui altcuiva. Va fi un secret între noi, pe care trebuie să-l păstrăm cu