Era beznă, o beznă, atât de adâncă încât nu vedeam nimic pe puntea întunecată și alunecoasă. Am găsit totuşi uşa cabinei. Am intrat. Aveam o ţepuşă de vânătoare. Dacă n-aș fi procedat așa, ar fi fost prea târziu. Curentul ne împingea spre stâncă și în câteva clipe, depărtându-ne astfel, am fi ajuns la coastă. Am deschis robinetele de siguranţă. Apa a început să intre în vas. Am înfipt ţepuşa între scândurile din fundul vasului. A trecut printre ele. L-am scos și am făcut altă gaură, mai departe. Aveam picioarele în apă. Am lăsat-o pe Rebecca întinsă pe jos. Am închis cele două ferestruici ale cabinei. Când m-am suit pe punte am văzut că eram la douăzeci de yarzi de stâncă. Am aruncat în apă o parte din lucrurile care pluteau pe punte. Erau acolo o centură de salvare, o pereche de vâsle lungi, un colac de frânghie. M-am urcat în mica barcă și m-am depărtat de velier; apoi, sprijinit pe lopeţi, am privit cum plutea iahtul în voia valurilor. Se scufunda și chiar în clipa aceea prora se afundă. Focul11 se umfla și şuiera ca un bici. Mi se părea ca cineva trebuie să-l audă, vreun plimbăreţ nocturn; întârziat pe faleză, vreun pescar din Kerrith, plutind îndărătul meu în golf, într-o barcă pe care n-o vedeam, Velierul descreştea văzând cu ochii, nu mai era decât o umbră neagră pe apă. Catargul începu să se clatine și să pârâie. Chila se cufundă deodată și în clipa aceea catargul se frânse brusc de la mijloc. Colacul de salvare pluti pe valuri. Vasul nu mai era acolo. Îmi amintesc că am privit mai departe locul, unde fusese cu o clipă înainte. Apoi am vâslit spre golf. Ploua.

Maxim tăcu. Privea înaintea lui, apoi întoarse ochii spre mine, care stăteam pe jos lângă el.

— Asta-i tot, zise el. Ţi-am povestit tot. Am legat barca de chei, cum ar fi făcut și ea. Am urcat în căsuţă și m-am uitat. Podeaua era plină de apă sărată. Am luat-o înapoi pe cărarea din pădure. M-am întors acasă, am urcat scara, am intrat în cabinetul de toaletă. Îmi aduc aminte că m-am dezbrăcat. Începuse să plouă cu găleata, vântul sufla foarte tare. Stam în pat, când doamna Danvers bătu la uşă. M-am dus să-i deschid în halat. Era îngrijorată din cauza Rebeccăi. I-am spus să se ducă să se culce. Am închis uşa. M-am aşezat lângă fereastră privind cum plouă, ascultând valurile care se spărgeau în golf…

Tăcurăm amândoi. Îi ţineam încă mâinile reci. Mă întrebam de ce nu venea Robert să strângă tava și ceştile de ceai.

— S-a scufundat prea aproape, zise Maxim. Trebuia să-l fi scos din golf, atunci n-ar mai fi fost regăsit niciodată. Era prea aproape…

— Asta-i din pricina naufragiului, zisei. Nu s-ar fi întâmplat niciodată, dacă n-ar fi fost naufragiul. Nimeni n-ar fi ştiut ceva.

— A fost prea aproape, spuse Maxim.

Urmă o nouă tăcere. Mă simțeam foarte obosită.

— Ştiam că o să se întâmple într-o zi, continuă Maxim. Chiar când m-am dus la Edgecoombe ca să identific cadavrul acela. Nu era decât o chestie de timp. Rebecca o să sfârşească prin a câştiga. Faptul că te-am cunoscut n-a schimbat nimic, nu-i așa? Faptul că te iubesc nu împiedică desfăşurarea lucrurilor. Rebecca știa că în cele din urmă o să câştige. I-am văzut zâmbetul în clipa când a murit.

— Rebecca e moartă, zisei eu. Nu trebuie să uităm asta. Rebecca e moartă. Ea nu poate vorbi, nu poate depune mărturie. Nu-ţi mai poate face rău.

— Există cadavrul ei, spuse el, l-a văzut scafandrul. E acolo, jos în cabină.

— Va trebui să găsim o explicaţie. Ar putea fi cadavrul cuiva pe care nu-l cunoşteai. Cineva pe care nu l-ai văzut niciodată.

— O să se găsească lucrurile ei, spuse dânsul. Inelele de pe degete. Chiar dacă hainele au putrezit în apă, o să rămână un indiciu. Nu-i ca leşul unui înecat, lovit de stânci. Cabina e intactă; ea trebuie să zacă încă întinsă pe jos, așa cum am lăsat-o. Iahtul a rămas tot timpul acolo. Nimeni n-a clintit nimic.

— Un cadavru se descompune în apă, nu-i așa? am şoptit eu, chiar dacă nimeni nu-l atinge, îl descompune apa.

— Nu știu, zise el, nu știu.

— Cum ai putea şti? spusei.

— Scafandrul se cufundă iar mâine la cinci și jumătate dimineața, zise Maxim. Searle s-a ocupat de asta. Va încerca să ridice vasul. N-o să fie nimeni. Mă duc și eu cu ei. Trimite el barca să mă ia din golf. Mâine, la cinci și jumătate dimineața.

— Și atunci? întrebai. Dacă ridică vasul?

— Searle va avea un şlep mare ancorat aproape. Dacă lemnul velierului nu-i putrezit, dacă scândurile se mai ţin, macaraua o să-l poată urca pe șlep. După care, ei se vor întoarce spre Kerrith. Şlepul pluteşte foarte ușor. Când e reflux, acolo e noroi și nu se poate vâsli până în punctul acela. Locul va fi numai al nostru. Searle spune că şlepul o să acosteze în micul port nefolosit, la jumătatea drumului spre Kerrith. N-o să fim deranjaţi. El spune că va trebui scursă apa din vas, până se goleşte cabina. Trebuie adus un doctor.

— Ce să facă? zisei eu. De ce un doctor?

— Nu știu.

— Dacă descoperă că-i Rebecca, va trebui să spui că leşul din criptă e o eroare, o groaznică eroare. Va trebui să spui că erai atât de bolnav când te-ai dus la Edgecoombe că nu știai ce faci. Nu erai absolut sigur. Te-ai înşelat. E o eroare, o eroare, asta-i tot. O să spui asta, nu-i așa?

— Da, zise el. Da.

— Nu se poate dovedi nimic împotriva ta, zisei. Nimeni nu te-a văzut în noaptea aceea. Erai culcat. Nu se poate dovedi nimic. Nimeni nu știe, afară de tine și de mine. Nimeni pe lume. Nici măcar Frank. Numai tu și cu mine, Maxim. Tu și cu mine.

— Da, făcu el.

— O să se creadă că iahtul s-a scufundat pe când ea era în cabină, spusei. O să