se creadă că a coborât să ia o sfoară sau altceva și că în vremea asta vântul care a bătut dinspre promontoriu, a făcut să se răstoarne vasul și că Rebecca era închisă în cabină. Asta o să se creadă, nu-i așa?

— Nu știu, zise dânsul. Nu știu.

Deodată începu să sune telefonul în odăița vecină cu biblioteca.

11 Pânză triunghiulară susţinută de bompres la prora unei nave.

21 Capitolul 21

Maxim se duse în mica încăpere și se închise acolo. Robert veni peste câteva minute ca să ia serviciul de ceai. Stăteam în picioare, cu spatele la el, ca să nu-mi vadă fața. Mă întrebam când o să se afle pe moşie, la bucătărie, în Kerrith chiar. Mă întrebam cât îi trebuie unei veşti ca să se răspândească.

Auzeam glasul lui Maxim în mica încăpere de alături: simțeam o senzaţie neplăcută de aşteptare în golul stomacului. S-ar fi spus că soneria telefonului îmi trezise toți nervii. Şezusem acolo, pe podea, lângă Maxim, într-un fel de vis, cu mâna lui într-a mea, cu obrazul meu lipit de umărul lui. Îi ascultam istorisirea și simțeam că o parte din fiinţa mea mergea în urma lui ca o umbră. Și eu o ucisesem pe Rebecca, și eu am scufundat vasul în golf. Ascultasem cu el vântul și valurile. O auzisem pe doamna Danvers bătând la uşă. Toate astea le-am suferit cu el, toate și mai mult încă. Dar restul fiinţei mele stătea pe covor, nesimţitor și indiferent, negândindu-se, nesinchisindu-se decât de un lucru, repetând fără să obosească aceeaşi frază: „El n-o iubea pe Rebecca, el n-o iubea pe Rebecca”. Cele două euri ale mele s-au întâlnit din nou și s-au contopit când a sunat telefonul. M-am regăsit aceeaşi ca mai înainte. Dar în mine exista ceva nou. Inima mea, cu toată spaima, era uşoară și liberă. Ştiam că nu mă mai temeam de Rebecca. N-o mai uram. Acum când știam că fusese rea, stricată și perversă, n-o mai uram. Nu mai putea să-mi facă rău. Aș putea să mă duc în salonaş, să stau la biroul ei și să-i ating tocul și să-i privesc scrisul pe clasor. Asta n-o să-mi mai facă nicio impresie. Aș putea să mă duc în încăperea aripii de apus, să mă aplec pe fereastră, ca azi dimineaţă, și nu mi-ar mai fi teamă. Puterea Rebeccăi se risipise în văzduh ca și pâcla. N-o să mă mai chinuiască. Maxim n-o iubise niciodată. Eu n-o mai uram. Trupul ei revenise, vasul ei fusese regăsit cu numele lui ciudat de profetic: „Je reviens”, dar eu eram liberă pentru totdeauna.

Acum eram liberă să fiu împreună cu Maxim, să-l ating, să-l iubesc. N-am să mai fiu niciodată o copilă. De aici înainte, n-o să mai existe eu, eu, ci noi. O să fim împreună. O să înfruntăm împreună restriştea, el și cu mine. Căpitanul Searle, și scafandrul, și Frank, și doamna Danvers, și Beatrice și toți oamenii din Kerrith care își citesc gazetele n-or să ne mai poată despărţi de acum înainte. Fericirea noastră nu venise prea târziu. Nu mai eram sfioasă. Nu mă mai temeam. Am să lupt pentru Maxim. Am să mint, am să jur, am să fiu sperjură, am să hulesc și am să înşel. Rebecca nu câştigase, Rebecca pierduse.

Robert plecase cu tava și Maxim se înapoie în odaie.

— Era colonelul Julyan, spuse el. L-a văzut tocmai pe Searle. Vine cu noi mâine dimineaţă.

— Cine-i colonelul Julyan? întrebai eu. Cine-i?

— Magistratul din Kerrith. Trebuie să fie și el de față.

— Ce ţi-a spus?

— M-a întrebat dacă știam ceva despre identitatea acelui cadavru.

— Și tu ce-ai răspuns?

— Am spus că nu știam. I-am spus că noi am crezut-o pe Rebecca singură pe bord.

— N-a mai spus nimic altceva?

— Ba da.

— Ce-a spus?

— M-a întrebat dacă nu cumva am putut să mă înşel la Edgecoombe.

— A spus asta?

— Da.

— Iar tu?

— I-am spus că se poate, că nu știam…

— Și atunci merge cu tine mâine ca să vadă velierul? El, căpitanul Searle și un doctor?

— Și inspectorul Welch.

— Inspectorul Welch?

— Da.

— De ce? De ce inspectorul Welch?

— Aşa-i obiceiul când se descoperă un cadavru.

N-am zis nimic. Ne priveam. Simţeam iar mica mea durere din golul stomacului.

— Poate că vasul nu va putea fi readus la suprafaţă? am spus eu.

— Poate, zise el.

— Atunci n-or să poată scoate cadavrul, nu-i așa? întrebai.

— Nu știu.

— El privea pe fereastră. Cerul era alb și jos, ca atunci când am părăsit faleza. Dar nu era vânt. Totul era tăcut și liniștit.

— Acum un ceas aş fi crezut că vântul o să se stârnească de la Sud-Vest, dar s-a potolit îndată, zise el.

— Da, spusei eu.

— Scafandrul o să aibă o vreme liniștită mâine când se va scufunda în apă, spuse el.

Telefonul de alături sună din nou. Sunetul acela strident și zorit al semnalului avea ceva îngrijorător. Maxim și cu mine ne privirăm. Apoi el se duse în odăiţă ca să răspundă, închizând uşa, ca adineauri. Durerea ciudată care mă chinuia, nu mă părăsise deloc. Revenise și mai tare la zbârnâitul telefonului. Senzaţia aceea mă purtă îndărăt, peste ani, în plină copilărie. Era durerea pe care o încercasem când eram tare mică și petardele răsunaseră pe străzile Londrei și eu stătusem tremurând, fără să înţeleg, pitită sub un dulăpior de lângă scară. Era aceeaşi impresie, aceeaşi durere.

Maxim se înapoiă în bibliotecă.

— Începe, spuse el încet.

— Ce vrei să spui? Ce s-a întâmplat? făcui eu deodată îngheţată.

— Era un reporter, spuse el, un individ de la Country Chronicle. Întreba dacă-i adevărat că a fost găsit vasul primei doamne de Winter.

— Ce i-ai răspuns?

— I-am spus că da, s-a găsit un vas, dar că asta-i tot ce știam și că s-ar putea foarte bine să nu fie vasul acela.

— E tot ce-a spus?

— Nu. A întrebat dacă aş putea să-i confirm zvonul că s-ar fi