— Nu!

— Ba da. O fi trăncănit cineva. Nu Searle, de asta sunt sigur. Scafandrul sau vreunul din prietenii lui. Nu-i poți face pe oamenii ăştia să tacă. Mâine dimineaţă, la micul dejun, tot Kerrith-ul o să cunoască întreaga poveste.

— Ce-ai răspuns cu privire la cadavru?

— Că nu știu, că n-aveam de făcut nicio declaraţie și că le-aş fi îndatorat să nu-mi mai telefoneze.

— O să-i jigneşti. O să-i întărâţi contra ta.

— N-am ce le face. N-am să dau nicio declaraţie gazetelor. Nu vreau ca oamenii ăştia să-mi telefoneze și să-mi pună întrebări.

— Poate că o să avem nevoie de ei.

— Dacă o să ajungem la luptă, o să lupt singur, zise el. Nu vreau sprijinul ziarelor.

— Reporterul o să telefoneze altcuiva. Colonelului Julyan sau căpitanului Searle.

— Tot n-o să afle mai mult, zise Maxim.

— Dacă cel puțin am putea face ceva, spusei eu. Timpul trece. Mai avem atât de puţine ceasuri înaintea noastră și noi stăm aici, fără să ne clintim, aşteptând dimineața de mâine.

— Nu putem face nimic, răspunse Maxim.

Ne-am dus să stăm în bibliotecă. Maxim luă o carte, dar știam că nu citea. Din când în când îl vedeam ridicându-şi capul ca și când auzea din nou telefonul. Dar nu sună. N-o să ne stingherească nimeni. Ne îmbrăcarăm pentru cină, ca de obicei. Îmi părea incredibil că în seara trecută, la aceeaşi oră, îmi pusesem rochia albă, stătusem în fața oglinzii mele de toaletă, aranjându-mi peruca buclată. Era ca un vechi coşmar uitat, ceva de care îţi amintești cu îndoială și neîncredere, după luni de zile de la cele întâmplate. Ne-am aşezat la cină. Frith ne servi, ca de obicei. Chipul lui era solemn și șters. Mă întrebam dacă fusese la Kerrith, dacă știa ceva.

După-masă ne-am întors în bibliotecă. Ne vorbeam puțin. Mă aşezai pe jos, la picioarele lui Maxim, cu capul pe genunchii lui. Își trecu degetele prin părul meu. Într-un fel deosebit de felul cum mă dezmierdase altă dată, pierdut în gânduri. Nu mai semăna de loc cu mângâierea acordată lui Jasper. I-am simţit vârful degetelor chiar pe ţeasta capului. Uneori, el mă săruta. Câteodată îmi vorbea. Nu mai exista nicio umbră între noi, și tăceam, fiindcă amândoi doream acea tăcere. Mă întrebam cum puteam fi atât de fericită când micul nostru univers era atât de întunecos. Era o fericire ciudată. Nimic din ceea ce visasem sau aşteptasem. Nu era fericirea pe care mi-o închipuisem în ceasurile mele de singurătate. N-avea nimic înfrigurat, nimic neliniştitor. Era o fericire liniștită și tăcută. Ferestrele bibliotecii erau larg deschise și când nu ne vorbeam, priveam cerul întunecat.

În noaptea aceea trebuie să fi plouat, căci, când m-am trezit a doua zi dimineaţă la şapte și m-am sculat, am văzut pe fereastră că trandafirii din grădină erau aplecaţi și şiroiau de picături de apă și că taluzurile gazonate, ce duceau spre pădure, erau umede și argintate. În văzduh plutea un iz ușor de ceaţă și de apă, mirosul ce însoţeşte primele frunze căzute. Mă întrebam dacă toamna o să vină cu două luni mai devreme. Maxim nu mă trezise, când se sculase la cinci. S-o fi strecurat din pat și o fi trecut fără zgomot în cabinetul lui de toaletă. Acum era acolo, în golf, cu colonelul Julyan, căpitanul Searle și oamenii de pe şlep. Şlepul ăsta trebuia să fie acolo cu macaraua și lanţurile lui ca să se ridice velierul Rebeccăi la suprafaţă. Mă gândeam la asta cu răceală, liniștită, fără emoţie. Mi-i închipuiam pe toți colo jos, în golf și carena mică, neagră a iahtului înălţându-se încet, la suprafaţă, leoarcă de apă, picurând, cu ierburile de mare, verzi, și cu scoicile lipite de ochii Rebeccăi. Când iahtul o să fie urcat pe şlep, apa o să şiroiască pe flancurile lui și se va întoarce în mare. Lemnăria micului vas trebuie să fie lucioasă și cenuşie, mirosind a mâl și a rugină și a plante dintr-acelea negre care cresc sub stânci, pe care marea nu le dă la iveală niciodată. Poate că numele mai e vopsit pe proră:

„Je reviens”, în litere verzi și decolorate. Și însăşi Rebecca era acolo, lungită în cabină.

Făcui baie, mă îmbrăcai și coborâi pentru micul dejun, la nouă, ca de obicei. Pe farfuria mea era un teanc de scrisori. Scrisori de la oameni cari ne mulţumeau pentru bal. Îmi aruncai ochii pe ele. Frith mă întrebă dacă trebuie să ţină cald micul dejun pentru Maxim. I-am spus că nu știam când o să se înapoieze.

— A fost silit să plece foarte devreme, am adăugat eu.

Frith n-a zis nimic. Avea o înfăţişare solemnă, foarte gravă. M-am întrebat din nou ce anume știa.

M-am sculat de la masă și am luat corespondenţa cu mine în salonaş. Încăperea nu fusese aerisită. Am deschis larg toate ferestrele ca să intre aerul curat și proaspăt. Florile de pe cămin tânjeau, multe erau ofilite. Petalele zăceau pe jos. Am sunat și Maud, a doua cameristă intră în odaie.

— De odaia asta nu s-a atins nimeni în dimineața asta, am zis eu. Nu s-au deschis nici măcar ferestrele. Și florile sunt ofilite. Ia-le te rog de aici.

Ea păru intimidată şi-şi ceru iertare.

— Să nu se mai repete, făcui eu.

— Nu, doamnă, zise ea. Ieşi din cameră luând florile.

N-aş fi crezut niciodată că-i atât de lesne să te arăţi aspră. Mă întrebam de ce până atunci mi se păruse atât de greu. Meniul era pe birou. Somon rece cu maioneză, cotlete în aspic, piftie de pasăre, sufleu. Am recunoscut felurile acestea de mâncare pentru că le văzusem pe bufetul supeului din noaptea balului. Tot noi mâncam resturile. Era desigur prânzul rece, ce mai fusese servit în ajun și de care eu nu mă atinsesem. Mi-am spus că personalul își cam făcea de cap. Am șters meniul și l-am chemat pe Robert.

— Spune doamnei Danvers să comande ceva cald, zisei eu. Dacă mai rămân bucate reci care nu s-au mâncat, nu mai vrem să ne fie aduse la masă.

— Prea bine, doamnă, încuviinţă el.

L-am urmat afară din încăpere și m-am dus