după foarfecele meu, în sera cea mică. Am intrat în grădina de trandafiri să culeg câțiva boboci. Vântul rece se potolise. O să fie tot atât de cald, tot atâta zăpuşeală ca în ajun. Mă întrebam dacă or mai fi în golf sau dacă s-or fi înapoiat spre vechiul port din Kerrith. Am să știu în curând. Maxim se va întoarce îndată și-mi va povesti tot. Orice s-ar întâmpla, trebuie să rămân liniștită. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă tem. Tăiai trandafiri şi-i dusei în salonaş. Covorul fusese măturat, petalele strânse de pe jos. Începui să pun florile în vasele pe care Robert le umpluse cu apă. Terminasem aproape, când cineva bătu la uşă.

— Intră, spusei eu.

Era doamna Danvers. Ţinea meniul în mână. Era palidă și părea obosită. Avea cearcăne mari sub ochi.

— Bună dimineața, doamnă Danvers zisei eu.

— Nu înţeleg pentru ce mi-aţi trimis înapoi meniul prin Robert, începu ea. De ce aţi făcut asta?

O privii, ţinând un trandafir în mână.

— Cotletele și somonul acela au fost servite ieri, răspunsei eu. Le-am văzut pe bufetul cel mic. Azi aş prefera, ceva cald. Dacă resturile nu pot fi mâncate la bucătărie, aruncă-le. E atâta risipă în casa asta, încât, într-adevăr, ceva mai mult sau mai puțin…

Ea mă privi fără să spună nimic. Eu pusei trandafirul în vas, alături de ceilalţi.

— Nu-mi spune că n-ai să ne dai nimic altceva, doamnă Danvers, zisei. Dumneata trebuie să ai meniuri pentru toate prilejurile.

— Nu sunt deprinsă să mi se trimită vorbă prin Robert, replică ea. Când doamna de Winter dorea să schimbe meniul, îmi telefona.

— Cred că ceea ce făcea doamna de Winter nu mă prea priveşte, spusei eu. Acum eu sunt doamna de Winter. Și dacă o să-mi placă să-ți trimit instrucţiunile prin Robert, am să ți le trimit.

În clipa aceea, Robert intră în odaie.

— Doamnă, telefonează de la Country Chronicle, zise el.

— Spune celor de la Country Chronicle că nu sunt aici, făcui eu.

— Bine, doamnă, spuse el, părăsind camera.

— Ei bine, doamnă Danvers, ce mai aştepţi? întrebai. Ea continua să mă privească, fără să spună ceva.

— Dacă nu mai ai să mă întrebi ceva, urmai eu, ar fi mai bine să te duci să le spui celor de la bucătărie ce au de gătit pentru prânz. Eu am treabă.

— Ce vor cei de la Country Chronicle? întrebă ea.

— Habar n-am.

— E adevărat, continuă ea încet, ce i s-a spus ieri lui Frith când era la Kerrith, că s-a găsit iahtul doamnei de Winter?

— S-a spus asta? făcui eu. Nu știam nimic.

— Căpitanul Searle, comandantul portului Kerith a venit ieri, nu-i așa? Frith spune că la Kerith se povesteşte că scafandrul care s-a cufundat sub apă ca să cerceteze vasul naufragiat în golf, a descoperit velierul doamnei de Winter.

— Poate, spusei. Dar ai face mai bine să aştepţi să se întoarcă domnul de Winter ca să-l întrebi pe dânsul.

— De ce a plecat atât de devreme domnul de Winter? întrebă ea.

— Asta-i treaba domnului de Winter, răspunsei. Ea continua să mă privească.

— Frith spune că se povesteşte că în cabina vasului e un cadavru, zise ea. Cum se poate? Doamna de Winter naviga totdeauna singură.

— Nu mai întreba degeaba, doamnă Danvers, o întrerupsei eu. Nu știu mai mult decât dumneata.

— Adevărat? făcu ea încet.

Mă privea întruna. Mă întorsei și pusei vasul pe una din mesele de lângă fereastră.

— Mă duc să dau ordinele pentru masă, zise ea.

Aşteptă o clipă. Eu nu spusei nimic. Apoi ea ieşi. Nu mă mai temeam de dânsa. Își pierduse puterea în același timp cu Rebecca. De acum înainte nu-mi va mai păsa de ce ar putea face sau spune. Ştiam că mi-era duşmancă și nu-mi mai păsa. Dar dacă o să afle adevărul asupra cadavrului de pe vas și o să ajungă și duşmanca lui Maxim? Mă aşezai în fotoliu, pusei foarfecele de grădinărie pe masă. Nu mai aveam chef să pun trandafirii în vază. Mă întrebam ce făcea Maxim. Mă întrebam de ce telefonase din nou reporterul ziarului Country Chronicle. Vechea senzaţie dureroasă mă cuprinse din nou. Mă aplecai pe fereastră. Era tare cald. În văzduh se simţea furtuna. Grădinarii începură să tundă iar iarba. Îl vedeam pe unul din ei mergând înainte și înapoi cu mașina, pe marginea malului. Nu mai puteam sta în salonaş. Mi-am luat foarfecele și trandafirii și m-am dus afară pe terasă. Am început să o străbat de la un capăt la altul. Jasper lipăia în spatele meu, întrebându-se de ce nu-l scot la plimbare. La unsprezece și jumătate Frith veni după mine în hol.

— Domnul de Winter vă cheamă la telefon, doamnă, spuse el.

Am trecut, prin bibliotecă, în încăperea alăturată. Mâinile

îmi tremurau când luai receptorul.

— Tu eşti? zise el. Aici e Maxim. Îţi telefonez de la birou.

Sunt cu Frank.

— Da? întrebai Urmă o tăcere.

— Viu acasă cu Frank și cu colonelul Julyan, la unu, la masă, spuse el.

— Da.

Aşteptai. Aşteptai ca să continue.

— Vasul a putut fi scos, zise el. Tocmai mă întorsesem în golf.

— Da.

— Erau acolo Searle, colonelul Julyan, Frank și ceilalţi, îmi spuse el.

Mă întrebam dacă Frank stătea lângă telefon și dacă din pricina asta Maxim era atât de rece și de rezervat.

— Atunci ne-am înțeles, făcu el. O să fim acasă la unu.

Aşezai receptorul în furcă. El nu-mi spusese nimic. Tot nu știam ce se întâmplase. Mă înapoiai pe terasă, după ce i-am spus lui Frith că o să fim patru la prânz în loc de doi.

Trecu un ceas, ce se tărăgăni încet, interminabil. M-am urcat să-mi pun o rochie mai uşoară. Am coborât din nou și am aşteptat în salon. La unu fără cinci am auzit o mașină pe alee, apoi glasuri în hol. Mi-am aranjat părul în fața oglinzii. Eram foarte palidă. Mi-am ciupit obrajii ca să-i mai înroşesc. Maxim intră cu Frank și cu colonelul Julyan. Mi-am amintit că-l văzusem la bal, travestit în Cromwell. Azi părea foarte deosebit, mai zbârcit, mai scund.

— Ce mai faci? spuse el. Vorbea foarte blajin, foarte grav, ca un doctor.

— Spune-i lui Frith să