— Și eu, spuse Frank.

Frith apăru cu porto înainte de a-l fi sunat. Colonelul Julyan nu voi să bea. Luai un pahar ca să mă stăpânesc. Colonelul Julyan stătea alături de mine, lângă fereastră.

— E ceva foarte dureros, doamnă de Winter, spuse el îndatoritor. Îmi pare foarte rău pentru soţul dumitale și pentru dumneata.

— Mulţumesc, făcui eu.

Băui o înghiţitură de porto, apoi pusei paharul pe masă.

Mi-era teamă să nu observe că-mi tremură mâna.

— Ce complică totul, e faptul că soţul dumitale a identificat anul trecut primul cadavru, spuse el.

— Nu înţeleg, făcui eu.

— Nu ştii deci ce am descoperit azi dimineaţă?

— Ştiu că există un cadavru. Scafandrul a descoperit un cadavru, spusei.

— Da, zise el, apoi privind pe deasupra umărului, spre hol, vorbi încet: — Mi-e tare teamă că s-ar putea să fie ea, după toate aparenţele. Nu pot să vă dau amănunte, dar indiciile au fost de ajuns pentru ca soţul dumitale și doctorul Philips s-o poată identifica.

Se opri brusc și se îndepărtă de mine. Maxim și Frank se înapoiau în odaie.

— Masa e gata, spuse Maxim.

Trecui în sufragerie, cu inima grea, ca de piatră, paralizată. Colonelul Julyan se aşeză la dreapta mea. Frank la stânga. Nu-l priveam pe Maxim. Frith și Robert aduseră primul fel. Vorbirăm despre vreme.

— Am citit în Times că ieri, la Londra, au fost peste treizeci de grade, spuse colonelul Julyan.

— Adevărat? întrebai eu.

— Da. Trebuie să fi fost groaznic pentru nenorociţii care n-au plecat nicăieri.

— Groaznic, da, spusei.

— La Paris poate să fie și mai cald decât la Londra, zise Frank. Mi-aduc aminte că mi-am petrecut acolo un week-end în mijlocul lui august. N-am pătut să dorm. Nu se simţea nicio boare de aer în tot oraşul. Termometrul arăta peste patruzeci de grade.

— Și francezii dorm totdeauna cu ferestrele închise, nu-i așa? întrebă colonelul Julyan.

— Nu știu, spuse Frank, stăteam la hotel, unde erau mai ales americani.

— Cunoşti bine Franţa, doamnă de Winter? mă întrebă colonelul Julyan.

— Nu, nu atât de bine, răspunsei.

— Ah, credeam că ai petrecut acolo mai mulți ani.

— Nu, spusei.

— Când am cunoscut-o eu, era la Monte Carlo, spuse Maxim. Nu-i tocmai Franţa.

— Nu, desigur, zise colonelul Julyan. Trebuie să fie destul de cosmopolit. Dar coasta e frumoasă, nu-i așa?

— Foarte frumoasă, spusei eu.

— Nu chiar atât de accidentată, nu-i așa? Totuşi, ştii ce mi-aş dori. Prefer Anglia, când este vorba de a te stabili undeva. Acolo ştii pe ce lume te afli.

— Aș zice că și francezii au aceleaşi sentimente, când este vorba de Franţa, rosti Maxim.

— A, fără îndoială, admise colonelul Julyan.

Continuam să mâncăm în tăcere. Frith stătea în picioare în spatele scaunului meu. Ne gândeam cu toţii la același lucru, dar trebuia să ne jucăm comedioara din pricina lui Frith. Îmi închipuiam că Frith se gândea la același lucru ca și noi și mă gândeam că totul ar fi mult mai ușor dacă, înlăturând deodată convenţiile, am începe să vorbim cu el. Robert turnă vin. Se schimbară farfuriile. Trecurăm la al doilea fel. Doamna Danvers nu-mi uitase dorinţa de a ni se servi o masă caldă. Luai dintr-o farfurie o bucată de carne cu sos de ciuperci.

— Cred că toată lumea s-a distrat la minunata petrecere pe care aţi dat-o alaltăieri seară, spuse colonelul Julyan.

— Sunt tare bucuroasă, am spus.

— Petreceri de acest fel oferă multă satisfacţie localnicilor, constată el.

— Da, presupun că așa e, am zis.

— Dorinţa de a se deghiza în vreun fel oarecare nu-i un instinct universal al speciei umane? întrebă Frank.

— Atunci eu trebuie să fiu foarte inuman, zise Maxim.

— Presupun că e o înclinare naturală afirmă colonelul Julyan, pentru oricare din noi, să arătăm altfel decât suntem. Într-un fel sau altul, toți suntem copii.

Mă întrebam câtă plăcere îi făcuse lui faptul că se deghizase în Cromwell. Nu-l prea văzusem la bal. Petrecuse mai toată seara în salonaş, jucând bridge.

— Joci cumva golf, doamnă de Winter? mă întrebă colonelul Julyan.

— Din păcate nu, spusei eu.

— Ar trebui să înveţi. Fiica mea cea mare este o jucătoare pasionată și nu găseşte nicăieri tineret ca să joace cu ea. I-am dăruit de ziua ei o mașină, pe care o conduce chiar ea.

Merge aproape în toate zilele pe coasta de nord. Asta o face să aibă o îndeletnicire.

— E încântător, spusei.

— S-ar fi potrivit ca ea să fie băiat urmă el. Fiu-meu e cu totul altfel. Nu-i făcut pentru sporturi. Își petrece timpul scriind versuri. Cred că o să-i treacă asta.

— Oh, desigur! spuse Frank. La vârsta lui făceam și eu versuri. De atunci n-am mai scris niciodată.

— Sper și eu, exclamă Maxim.

— Nu știu de la cine a moştenit băiatul meu înclinaţia asta, spuse colonelul Julyan. Desigur că nu de la maică-sa, nici de la mine.

Urmă o nouă tăcere. Colonelul Julyan mai luă ciuperci.

— Doamna Lacy arăta foarte bine noaptea trecută, spuse

el.

— Da.

— Costumul îi venea prost ca de obicei; zise Maxim.

— Trebuie să fie tare greu. Să porţi veşminte orientale, zise

colonelul Julyan, și totuşi ştiţi că se spune că ar fi cu mult mai comode și mai răcoroase decât tot ceea ce purtaţi dumneavoastră femeile din Anglia.

— Adevărat? făcui eu.

— Da, așa se spune. Se pare că toate acele văluri largi înlătură căldura și soarele.

— Ce curios, spuse Frank, ai crede dimpotrivă.

— Ei bine, aşa-i totuşi, zise colonelul Julyan.

— Cunoşti Orientul, colonele? întrebă Frank.

— Extremul-Orient. Am petrecut cinci ani în China. Apoi la Singapur.

— Nu acolo se face curry? întrebai eu

— Da, aveam curry foarte bun, la Singapur, spuse el.

— Îmi place grozav curry, zise Frank.

— Oh, în Anglia nu se face curry adevărat, zise colonelul Julyan.

Se strânseră farfuriile. Trecurăm la sufleu și la salata de fructe.

— Cred că aţi terminat de cules coacăzele, zise colonelul Julyan. A fost o vară frumoasă pentru coacăze. Noi am făcut o mulţime de borcane de dulceaţă.

— Mie nu mi se pare bună dulceaţa de coacăze, spuse Frank. Are totdeauna atâţia sâmburi mici…

— Ar trebui s-o guşti pe a noastră, zise colonelul Julyan.

N-are mulți sâmburi.

— Anul ăsta