o să avem grozav de multe mere la Manderley, zise Frank. Îi spuneam lui Maxim acum câteva zile, că o să fie un an record. O să putem trimite la Londra cantităţi mari.

— Socoteşti că merită cu adevărat osteneala? întrebă colonelul Julyan. Când plăteşti, oamenii pentru orele suplimentare, pe urmă împachetatul și transportul, crezi că-ţi mai rămâne un câştig ca lumea?

— Ai dreptate, replică Frank.

Sufleul și salata de fructe fură terminate foarte iute, Robert apăru cu brânza și biscuiţi și câteva minute mai târziu, Frith aducea cafeaua și ţigările. Apoi, ieşiră amândoi din odaie închizând uşa. Ne băurăm în tăcere cafeaua. Eu îmi priveam cu încăpăţânare farfurioara.

— De Winter, spuneam soţiei dumitale, înainte de masă, începu colonelul Julyan, reluându-şi tonul său confidenţial, că în toată această afacere neplăcută lucrul cel mai supărător e faptul că dumneata ai identificat primul cadavru.

— Da, desigur, încuviinţă Maxim.

— Cred că eroarea era cât se poate de firească, ţinând seama de împrejurări, interveni Frank cu însufleţire. Autorităţile scriseseră lui Maxim cerându-i să vie la Edgecoombe, pentru că se credea că leşul era al doamnei de Winter. Iar Maxim nu se simţea atât de bine pe atunci. Am vrut să-l însoţesc, dar el a stăruit să se ducă singur. Nu era în stare să facă un drum de felul ăsta.

— E stupid, spuse Maxim, mă simțeam foarte bine.

— La ce bun să discutăm din nou toate astea, zise colonelul Julyan. Dumneata ai făcut această primă identificare, și acum tot nu mai avem nicio altă posibilitate decât să admitem eroarea. De astă dată, pare că nu mai există nicio îndoială.

— Niciuna, răspunse Maxim.

— Aș voi să pot să-ți cruţ formalităţile și publicitatea unei anchete, urmă colonelul Julyan, dar mi-e teamă că o să fie cu neputinţă.

— Bineînțeles, spuse Maxim.

— Nu cred că o să ţină prea mult. O să fie de ajuns ca să confirmi identificarea și să avem mărturia lui Tabbe, în privinţa stării velierului, în clipa când se afla pe şantier. Căci spuneai că el a transformat vasul când l-a cumpărat soţia dumitale din Franţa. Ştii, o simplă formalitate. Dar e necesară. Nu, ceea ce mă supără, e publicitatea blestemată a afacerii. E atât de trist și de supărător pentru dumneata și soţia dumitale…

— Nu face nimic, spuse Maxim. Înţelegem foarte bine.

— E într-adevăr o nenorocire că vasul acela blestemat a eşuat tocmai acolo. Dacă n-ar fi fost naufragiul ăsta, nu s-ar mai fi pomenit niciodată de chestia asta.

— Desigur, spuse Maxim.

— Singura mângâiere e că acum ştim că moartea sărmanei doamne de Winter a fost rapidă și instantanee. Nici n-a mai putut fi vorba să încerce să înoate.

— Nici vorbă, spuse Maxim.

— O fi coborât să caute ceva, apoi uşa s-a trântit și un val a acoperit vasul atunci când nu se mai găsea nimeni la cârmă, zise colonelul Julyan. E groaznic.

— Da, spuse Maxim.

— Cred că în felul ăsta s-a petrecut moartea. Dumneata ce crezi, Crawley? întrebă colonelul Julyan întorcându-se spre Frank.

— Oh, nici nu mai încape îndoială, spuse Frank. Ridicai ochii și văzui că Frank îl privea pe Maxim.

El întoarse îndată capul, dar nu înainte ca eu să fi văzut și înțeles expresia ochilor lui. Frank știa. Și Maxim nu știa că știe și el. Continuai să-mi amestec cafeaua. Mâna mi-era caldă, umedă.

— E de necrezut că mai devreme sau mai târziu comitem cu toţii greşeli de tactică, spuse colonelul Julyan, și o păţim. Doamna de Winter trebuia să știe cu câtă furie năvăleşte vântul în golful ăsta și că-i periculos să dai drumul cârmei unui vas mic ca acela. Trebuie să fi navigat singură de multe ori pe apele astea. Apoi când soseşte clipa, comite o imprudenţă… și imprudenţa asta o omoară pe loc. E o lecţie pentru noi toți.

— Se întâmplă atât de iute un accident, spuse Frank, chiar și oamenilor celor mai experimentaţi. Gândeşte-te la numărul celor omorâţi în toți anii la vânătoare.

— Da, știu. Dar, de obicei acolo, calul cade și te azvârle jos. Dacă doamna de Winter n-ar fi dat drumul cârmei vasului, accidentul nu s-ar mai fi întâmplat niciodată. E într-adevăr extraordinar. Am urmărit-o cu privirea deseori la regatele de sâmbătă din Kerrith și n-am văzut-o niciodată făcând vreo greşeală de manevrare. Asta e greşeala unui începător. Și tocmai lângă stâncă…

— Marea era foarte vijelioasă în noaptea aceea, explică Frank. S-o fi rupt ceva. Atunci ea a coborât probabil să caute un cuţit.

— Desigur, desigur. În sfârșit, n-o să ştim niciodată. Și nu cred că vom fi mai luminaţi, dacă am şti. V-am spus, aş voi să pot opri ancheta asta, dar nu pot. Am să caut să aranjez totul, pe marţi dimineaţă și să dureze cât se poate de puțin. O simplă formalitate. Dar mi-e teamă că n-o să putem scăpa de gazetari.

Se aşternu o nouă tăcere. Am socotit că sosise clipa să-mi dau scaunul la o parte.

— Ce-ar fi să ne ducem în grădină? propusei eu.

Ne scularăm cu toţii și ieşirăm pe terasă. Colonelul Julyan îl mângâie pe Jasper.

— E o căţea frumoasă, zise el.

— Da, răspunsei eu.

— O să aibă căţei frumoşi.

— Da.

Rămaserăm așa un minut, apoi el se uită la ceas.

— Mulţumesc pentru masa minunată, spuse el. Am foarte multă treabă după-amiază și sper că o să mă iertaţi că vă părăsesc atât de iute.

— Dar bineînțeles, zisei eu.

— Îmi pare într-adevăr foarte rău de ceea ce se întâmplă. Vă bucuraţi de toată simpatia mea. Consider că-i și mai neplăcut pentru dumneata decât pentru soţul dumitale. În sfârșit, după ce s-o încheia ancheta, va trebui să vă grăbiţi să uitaţi amândoi asta.

— Da, o să încercăm.

— Mașina mea e pe alee. Poate că aş putea să-l duc pe Crawley. Crawley? Dacă-ţi convine, te las în fața biroului dumitale.

— Cu plăcere, spuse Frank.

El veni spre mine și-mi luă mâna.

— Pe curând, zise.

— Da, făcui eu.

Nu-l priveam. Mi-era teamă să nu-mi citească în ochi. Nu voiam să știe că eu știam. Maxim îi însoţi până la mașină. După ce plecară, el mă ajunse pe terasă. Mă luă de braţ. Stăteam în picioare, privind pajiștile