— Lucrurile se vor aranja foarte bine, zise el. Sunt liniștit. Am încredere. Ai văzut cum s-au comportat Julyan și Frank la masă. N-o să fie nicio dificultate la audiere. O să meargă foarte bine.

Eu n-am spus nimic. Îi ţineam strâns brațul.

— Nu putea fi nicio clipă vorba să nu recunosc cadavrul, spuse el. Ceea ce am văzut era de ajuns ca doctorul Philips să-l poată identifica, chiar fără mine. Nu există nicio urmă din ceea ce am făptuit. Glonţul n-a atins osul.

Un fluture zbură prin fața noastră, prostănac și uşuratic.

— Ai auzit ce-au spus, urmă el. Socotesc că ea s-a pomenit închisă în cabină. Așa o să creadă și juriul la proces. Phillips o s-o explice în felul ăsta.

Tăcu. Eu tot nu vorbeam.

— Doar pentru tine mă frământ, spuse el. Altfel nu mi-ar părea rău de nimic. Dacă ar trebui s-o fac din nou, n-aș proceda altfel. Sunt fericit că am omorât-o pe Rebecca, n-am să am niciodată remuşcări, niciodată, niciodată. Dar tu? Nu pot uita cât rău ţi-am pricinuit. Te priveam și nu mă gândeam la nimic altceva în tot timpul mesei. A pierit pentru totdeauna înfățișarea aceea tinerească și vagă care-mi plăcea. N-o să mai revină niciodată. Am ucis și asta, vorbindu-ţi de Rebecca… A pierit în douăzeci și patru de ore. Te-ai maturizat atât de mult acum…

Ziarul din localitate pe care mi-l aduse în seara aceea Frith avea manşete mari. El îl puse pe masă. Maxim nu era acolo, se urcase devreme ca să se îmbrace pentru cină. Frith se opri o clipă, aşteptând să spun ceva și mi se păru stupid să mă prefac că ignor o întâmplare, care avea probabil atâta însemnătate pentru toți servitorii din casă.

— E îngrozitor, Frith, zisei eu.

— Da, doamnă, suntem toți impresionaţi, răspunse el.

— E atât de neplăcut că domnul trebuie să treacă prin toate astea.

— Da, doamnă, e trist. Dar atunci nu mai încape nicio îndoială că rămăşiţele pământeşti găsite pe iaht sunt ale doamnei de Winter?

— Nu, Frith, nicio îndoială.

— Nu reuşim să ne venim în fire, doamnă; cum a putut să se lase astfel surprinsă. Avea o experienţă atât de mare a navigaţiei pe mare…

— Da, Frith, așa spunem toți. Dar există accidente. Și cred într-adevăr că n-o să ştim niciodată cum s-a întâmplat.

— Fără îndoială, doamnă, dar e o lovitură. La oficiu, toți suntem profund impresionaţi. Și chiar după bal! Asta într-adevăr nu-i drept.

— Nu, Frith.

— Se pare că o să fie o anchetă.

— Da. O simplă formalitate.

— Bineînțeles, doamnă. Oare o să cheme pe vreunul din noi ca martor?

— Nu cred.

— Aș face cu drag orice, ca să ajut familia, domnul de Winter o știe.

— Da, Frith, fireşte că știe.

— Le-am spus la oficiu să nu vorbească de asta, dar e greu să-i supraveghezi, mai ales pe tinerele servitoare. Cu Robert m-am înțeles, fireşte. Cred că vestea a fost o mare lovitură pentru doamna Danvers.

— Da, Frith, și eu mă gândeam la asta.

— S-a urcat în odaie numaidecât după-masă și n-a mai coborât. Alice s-a dus adineauri să-i ducă o ceaşcă de ceai și ziarul. Spunea că doamna Danvers părea într-adevăr foarte bolnavă.

— Ar face mai bine să se odihnească mai departe, zisei. Nu trebuie să se scoale, dacă-i bolnavă. Să-i spună Alice. Pot să dau și eu dispoziţii și să mă înţeleg cu bucătăreasa.

— Da, doamnă. Nu cred, doamnă, că-i bolnavă trupeşte, e doar şocul descoperirii doamnei de Winter. Doamna Danvers o iubea foarte mult pe doamna de Winter.

— Da, spusei eu, da, știu.

Frith ieşi din odaie și eu m-am grăbit să mă uit în ziar, înainte de a coborî Maxim. În pagina întâia era o coloană întreagă despre eveniment și o fotografie a lui Maxim, groaznic de neclară și care data, probabil de cel puțin cincisprezece ani. Era înspăimântător să-l văd așa, în mijlocul paginii întâia privindu-mă. Și mica frază de la sfârşitul articolului care mă privea, spunând că Maxim se căsătorise a doua oară cu mine și că tocmai dăduse un bal costumat la Manderley… Toate astea păreau atât de reci și de vulgare în tiparul negru al ziarului. Rebecca de Winter era descrisă frumoasă, plină de talente, iubită de toți cei care o cunoşteau, înecată de un an, iar Maxim recăsătorindu-se în primăvara următoare, aducându-şi tânăra nevastă direct la Manderley (așa scria) și dând un bal costumat în cinstea ei. Apoi, a doua zi dimineaţă, e regăsit trupul celei dintâi soţii în cabina iahtului, în fundul golfului.

Reportajul era, desigur, adevărat, deși combinat cu câteva inexactităţi, făcând din această întâmplare neplăcută o hrană savuroasă pentru sutele de cititori care pretind asta pentru banii lor. Maxim apărea în acel articol josnic, un fel de satir, aducându-şi „tânăra nevastă”, cum ziceau ei, la Manderley și dând un bal, ca și când am fi vrut să ne exhibăm în fața lumii.

Ascunsei ziarul sub perna fotoliului ca să nu-l vadă Maxim. Dar nu-i putui ascunde ediţiile din dimineața următoare. Se vorbea despre asta și în ziarele din Londra. Există și o fotografie a Manderley-ului. Manderley-ul era în ziare, ca și Maxim. Lui îi spuneau Max de Winter. Suna indecent, oribil. Toate articolele scoteau în evidenţă faptul că Rebecca fusese descoperită după bal, ca și când această clipă fusese intenţionat aleasă. Cele două ziare întrebuinţau aceeaşi expresie: „ironia sorţii”. Da, fără îndoială, era o ironie a sorţii. Era o poveste frumoasă. Îl vedeam pe Maxim la micul dejun, îngălbenind din ce în ce mai mult, când citea ziarele unul după altul, apoi gazeta locală. El nu zise nimic. Mă privi numai şi-i întinsei mâna peste masă.

— Ce ticăloşi, murmură el, ce ticăloşi!

Mă gândeam la tot ce-ar putea spune ei, dacă ar cunoaşte adevărul. N-ar scrie o coloană, ci cinci sau şase. Afişe la Londra. Vânzătorii de ziare ar striga pe străzi în fața intrărilor metroului. Îngrozitorul cuvânt în mijlocul manşetei, cu litere negre, groase.

Frank veni după micul dejun. Era palid