— Am dat ordin telefonistului ca toate chemările telefonice pentru Manderley să le transmită la birou, zise el lui Maxim. Așa că dacă telefonează ziariştii, vorbesc eu cu ei. Și de asemeni în celelalte zile. Nu vreau să te plictisească. Am și primit mai multe comunicări din împrejurimi. Am răspuns de fiecare dată același lucru: am spus că domnul și doamna de Winter erau recunoscători de toate dovezile de simpatie și că speră că prietenii lor o să înţeleagă că nu primesc pe nimeni mai înainte de câteva zile. Doamna Lacy a telefonat la opt și jumătate, voia să vină numaidecât.

— Dumnezeule! exclamă Maxim.

Nu fi neliniştit. I-am spus foarte sincer că nu cred că prezența ei ne-ar putea ajuta și că nu vrei să vezi pe nimeni decât pe doamna de Winter. Voia să știe când o să se judece procesul, dar i-am spus că încă nu s-a hotărât. Dar nu știu cum am putea s-o împiedicăm să vină, dacă o vedea ce scriu ziarele.

— Reporterii ăştia blestemaţi! se înfurie Maxim.

— E adevărat, zise Frank. Ai vrea să-i gâtui pe toți, dar trebuie să înţelegi și punctul lor de vedere. Ăsta-i mijlocul lor de existenţă. Probabil că dacă nu pun mâna pe un reportaj, redactorul-şef îi concediază. Dacă redactorul-şef nu scoate pe piaţă o ediţie care să se vândă, proprietarul ziarului îl concediază. Și dacă ziarul nu se vinde, proprietarul își pierde toți banii. De altfel n-o să ai de-a face cu ei, Maxim; mă ocup eu de asta. Pregăteşte-ţi în linişte declaraţia pe care o s-o faci la tribunal.

— Ştiu ce am de spus.

— Desigur, dar nu uita că judecător12 e bătrânul Horridge. E foarte sever, intră în amănunte care n-au nicio legătură cu procesul, ca să arate juriului cât e de conştiincios. Nu trebuie să-l laşi să te intimideze.

— De ce dracu m-ar intimida? Nu există nimic care mă poate intimida.

— Desigur. Dar am asistat la aceste interogatorii ale judecătorului și e ușor să-ți pierzi răbdarea. Nu trebuie să-l superi.

— Frank are dreptate, zisei eu. Îl înţeleg. Cu cât o să meargă lucrul mai repede și fără dificultăţi, cu atât o să fie mai bine pentru toată lumea. Când o să treacă această poveste groaznică, o s-o uităm cu toţii, nu-i așa, Frank?

— Da, fireşte, încuviinţă Frank.

Mă feream de ochii lui, dar eram mai convinsă ca oricând că știe adevărul. Îl ştiuse întotdeauna. Mi-am amintit prima noastră întâlnire, în ziua când Beatrice, Giles și cu el veniseră să dejuneze la Manderley, și când Beatrice stăruise, lipsită de tact, asupra sănătăţii lui Maxim. Mi-l aminteam pe Frank și felul în care schimbase convorbirea și venise în ajutorul lui Maxim. Aversiunea lui ciudată de a vorbi despre Rebecca, felul lui rigid, caraghios și pompos de a întreţine conversaţia, ori de câte ori ne apropiam de un stadiu aducând a intimitate. Înţelegeam totul. Frank știa, dar Maxim nu știa că el știe. Și Frank nu dorea ca Maxim să știe că el știa. Și eram câteştrei acolo privindu-ne, cu aceste mici bariere între noi. Telefonul nu ne mai deranja. Toate comunicările erau transmise biroului. Nu aveau decât să aştepte. Să aştepte până marţi.

N-am văzut-o de loc pe doamna Danvers. Meniul îmi fu prezentat pe calea obişnuită și nu schimbai nimic. O întrebai de sănătatea ei pe micuţa Clarise, care îmi spuse că doamna Danvers își vedea de treabă ca de obicei, dar că nu vorbea cu nimeni. Mânca în odaia ei.

Clarise holba niște ochi mari, în mod vizibil curioasă, dar nu mi-a pus întrebări și n-aveam nicio poftă să discut nimic cu ea. Era vădit unicul subiect de convorbire la bucătărie și pe moşie, în cabina paznicilor, în ferme. Cred că nu se vorbea decât de asta la Kerrrith. Rămaserăm la Manderley, în grădină, aproape de casă. Nu ne-am dus nici măcar până în pădure. Furtuna nu izbucnise. Era tot atât de cald, tot atât de apăsător. Aerul era încărcat de electricitate și cerul întunecat și alb ameninţa a ploaie, dar ea nu cădea. Audienţa fusese hotărâtă marţi, la două.

Mâncarăm la unu fără un sfert. Frank era acolo. Slavă Domnului, Beatrice telefonase că nu poate veni. Roger, fiul ei, era acasă și avea oreion; n-aveau voie să iasă niciunul din casă. Nu m-am putut stăpâni să nu binecuvântez oreionul. Nu cred că Maxim să fi putut îndura prezența Beatricei, sinceră, neliniştită și drăgăstoasă, dar punând tot timpul întrebări. Punând fără încetare întrebări.

Dejunul fu luat în grabă și într-o stare de enervare. Nu vorbeam deloc. Simţeam din nou junghiuri în golul stomacului. Nu puteam să înghit nimic. Fu o ușurare când acest simulacru de masă s-a terminat în sfârșit și l-am auzit pe Maxim ducându-se să ia mașina. Zgomotul motorului mă mai îmbărbătă. Asta însemna că trebuie să plecăm, că aveam ceva de făcut. Nu să stăm doar la Manderley. Frank ne urma în maşinuţa lui. Am stat cu mâna pe genunchiul lui Maxim tot timpul cât a condus. Părea foarte liniștit. În niciun caz nervos. Aveam impresia că însoţesc pe cineva la o clinică. Și fără să știu ce o să se întâmple. Dacă operaţia o să izbutească. Aveam mâinile foarte reci. Inima îmi bătea într-un mod ciudat, spasmodic. Și aveam mereu crampe în golul stomacului. Ancheta, trebuia să se facă la Lariyon, oraş principal, la cinci kilometri de Kerrith. Parcarăm mașina în piaţa mare. Automobilul doctorului Philips era acolo, ca și acela al colonelului Julyan. Mai erau și altele. Văzui pe un trecător, privindu-l pe Maxim curios și atrăgând asupra lui atenţia însoţitoarei sale.

— Cred că am să rămân aici, zisei. N-am chef să intru.

— Nu voiam să vii, spuse Maxim. De la început am fost împotrivă. Ar fi fost mai bine să rămâi la Manderley.

— Nu, nu. O să mă simt bine, aici, în mașină. Frank se apropie de portieră.

— Doamna de Winter nu coboară? întrebă el.

— Nu, răspunse Maxim. Vrea să rămână în mașină.

— Cred că face bine, zise Frank. N-are într-adevăr niciun motiv să vină înăuntru.