— Foarte bine, răspunsei eu.

— Îţi păstrez un loc, dacă îţi schimbi părerea, îmi făgădui Frank.

Se depărtară, lăsându-mă acolo. Era ziua când activitatea înceta mai devreme. Prăvăliile erau întunecoase și mohorâte. Nu erau mult frecventate. Lanyon era prea departe de mare ca să fie un centru de vilegiatură. Priveam liniștită prăvăliile și minutele treceau. Mă întrebam ce făceau acolo judecătorul, Frank, Maxim, colonelul Julyan. M-am dat jos din mașină și am început să măsor, cu paşi mari piaţa încolo și încoace. M-am oprit în fața unei vitrine. Apoi mi-am reluat plimbarea în lung și în lat. Am băgat de seamă că un agent de poliţie mă privea curios. Am luat-o după colţ ca să-l evit. Am observat că, fără să vreau, mă îndreptam spre clădirea tribunalului. Nu se făcuse mare publicitate în privinţa orei și nicio mulţime nu aştepta în fața uşii, așa cum crezusem și mă temusem. Piaţa părea pustie. Am urcat treptele

peronului și m-am oprit în antreu. Un poliţist răsări înaintea mea.

— Doriţi ceva? mă întrebă el.

— Nu, nu, zisei.

— Nu puteţi rămâne aici, spuse el.

— O vă cer iertare, răspunsei eu și mă întorsei gata să cobor peronul.

— Scuzaţi-mă, doamnă, reluă el, nu sunteţi doamna de Winter?

— Ba da.

— Atunci e altceva. Puteţi rămâne, dacă doriţi. Vreţi să staţi acolo?

— Mulţumesc, zisei eu.

El mă introduse într-o odaie goală, în care nu exista decât un birou. Semăna cu sala de aşteptare a unei gări. Mă aşezai acolo, cu mâinile pe genunchi. Trecură cinci minute. Nu se întâmpla nimic. Era mai rău decât să aştept afară, decât să stau în mașină. M-am ridicat și m-am dus în antreu. Poliţistul era tot acolo.

— O să mai dureze mult? întrebai eu.

— Mă pot duce să văd, dacă vreţi.

El dispăru într-un coridor. Se întoarse curând.

— Cred că n-o să mai dureze mult, zise el. Domnul de Winter şi-a făcut tocmai depoziţia. De asemeni căpitanul Searle, scafandrul și doctorul Phillips. Nu mai trebuie ascultat decât un martor: domnul Tabbe, constructorul de vapoare din Kerrith.

— Atunci e pe terminate, zisei eu.

— Cred că da, doamnă, răspunse el. Apoi adăugă, parcă îmboldit de un gând neaşteptat: „Nu vreţi să ascultaţi sfârşitul? E un loc liber lângă intrare. Dacă staţi acolo, nu stânjeniţi pe nimeni”.

— Da, spusei, da, e o idee.

Audienţa era aproape terminată. Maxim își făcuse depoziţia. Mi-era indiferent să aud restul. Pe Maxim nu voiam să-l aud. Mă enerva să ascult mărturia lui. De aceea n-am intrat cu el și cu Frank de la bun început. Acum nu mai avea nicio însemnătate. Rolul lui se sfârşise.

Îl urmai pe agent, care deschise o uşă în fundul coridorului. Mă strecurai și mă aşezai chiar lângă intrare. Sala era mai mică decât crezusem eu. Înăuntru era o căldură înăbuşitoare. Îmi închipuisem că trebuie să fie o sală mare, goală, cu bănci, ca într-o biserică. Maxim și Frank stăteau unul lângă altul. Judecătorul era un bătrân slab, cu pince-nez. Erau oameni pe care nu-i cunoșteam. Mă uitai la ei cu coada ochiului. Inima îmi tresări brusc când o recunoscui pe doamna Danvers. Era în fundul sălii. Iar Favell era lângă ea. Jack Favell, vărul Rebeccăi, era aplecat înainte, cu bărbia în mâini, cu ochii ţintă la domnul Hoorridge, judecătorul. Nu mă aşteptam să-l găsesc acolo. Mă întrebam dacă Maxim l-o fi văzut. James Tabbe, constructorul de vapoare, sta în picioare acum și judecătorul îi punea o întrebare.

— Da, domnule, răspundea Tabbe, eu am transformat corăbioara doamnei de Winter. La început fusese un vas de pescuit francez și doamna de Winter îl cumpărase din Bretania pe o nimica toată. M-a însărcinat pe mine să-l transform într-un fel de iaht mic.

— Vasul putea merge pe mare? întrebă judecătorul.

— Putea, când l-am predat în aprilie anul trecut. Doamna de Winter îl lăsase în octombrie trecut, ca de obicei, pe şantierul meu; apoi, în martie, mi-a trimis vorbă ca să-l pregătesc de plecare, ceea ce am și făcut. Era al patrulea sezon de când doamna de Winter naviga cu vasul ăsta, de când îl transformasem.

— Se știe dacă vasul ăsta s-a mai scufundat vreodată?

— Nu, domnule. Doamna de Winter m-ar fi încunoştinţat imediat. După câte îmi spunea, era încântată din toate punctele de vedere de vasul ei.

— Desigur că manevrarea acelui vas cerea o mare prudenţă?

— Ştiţi, domnule, întotdeauna trebuie o anumită prezenţă de spirit ca să conduci un velier, nu pot spune altfel. Dar vasul doamnei de Winter nu era o rablă dintr-alea pe care n-o poți slăbi nicio clipă din ochi, ca anumite vase pe care le vedeţi la Kerrith. Era un vas solid, care putea să înfrunte un vânt puternic. Doamna de Winter a navigat cu el și pe o furtună mai mare decât a fost în noaptea aceea. Vântul n-a suflat atunci decât în rafale scurte. Asta am spus tot timpul. N-am înțeles niciodată cum un vas ca al doamnei de Winter s-a putut scufunda pe o astfel de noapte.

— Totuşi, dacă doamna de Winter, după cum se bănuieşte, a coborât să-şi ia o manta și în aceeaşi clipă a izbucnit o rafală puternică dinspre promontoriu, ar fi fost suficient ca să scufunde vasul? întrebă judecătorul.

James Tabbe clătină din cap.

— Nu, zise el, încăpăţânat, cred că asta n-ar fi fost de ajuns.

— Totuşi așa trebuie să se fi întâmplat, domnule. Nu cred că domnul de Winter sau careva dintre noi te socoteşte câtuşi de puțin vinovat de accident, pentru felul cum ai făcut reparaţia. Dumneata ai repus vasul în funcţiune la începutul sezonului, asta-i tot ce doream să știu. Doamna de Winter a slăbit, din nenorocire, o clipă paza și şi-a pierdut viaţa, vasul scufundându-se împreună cu ea. Nu este primul accident care s-a întâmplat astfel. Îţi repet, că nu eşti cu nimic vinovat.

— Iertaţi-mă, domnule, reluă constructorul de vapoare, dar asta nu-i chiar totul. Și cu îngăduinţa dumneavoastră aş vrea să adaug ceva.

— Foarte bine, urmează îl îndemnă judecătorul.

— Iată, domnule, despre ce-i vorba. Anul trecut, după accident, mulți din Kerrith au spus lucruri neplăcute despre munca mea. Sunt unii care au spus că