am lăsat-o pe doamna de Winter să-şi înceapă sezonul cu un vas vechi, putrezit. Am pierdut două-trei comenzi din cauza asta. Era o mare nedreptate, dar vasul se scufundase și eu nu puteam spune nimic întru apărarea mea. Apoi, după cum ştiţi, s-a întâmplat naufragiul marelui vapor și iahtul doamnei de Winter a fost regăsit și adus la suprafaţă. Căpitanul Searle mi-a dat încuviinţarea ieri să mă duc să-l cercetez și am fost. Voiam să mă încredinţez că lucrul meu era trainic, ţinând seama de faptul că vasul stătuse douăsprezece luni și mai bine în fundul apei.

— Era foarte firesc, zise judecătorul. Sper că ai fost mulțumit.

— Da, domnule, am fost. Din punctul de vedere al muncii pe care am efectuat-o, velierul n-avea nimic defectuos. L-am cercetat în toate colţurile pe şlep unde îl ridicase căpitanul Searle. Se scufundase pe un banc de nisip, după cum mi-a spus scafandrul când l-am întrebat. Nu se lovise de stâncă. Stânca era la o depărtare de cel puțin un metru și cincizeci. Vasul era pe nisip și n-are nicio urmă făcută de vreo stâncă.

El se opri. Judecătorul îl privi întrebător.

— Ei bine, făcu el, asta voiai să spui?

— Nu, domnule, răspunse Tabbe cu emfază, asta nu-i totul. Vreau să știu un lucru: cine a făcut găurile din duşumea? Nu-s făcute de stânci. Stânca cea mai apropiată era la un metru și cincizeci de acolo. De altfel astea nu sunt urme lăsate de stânci. Sunt urme făcute cu un vârf ascuţit de metal.

Eu nu mă uitai la el. Îmi îndreptasem privirea în jos.

Podeaua era acoperită cu linoleum verde.

Mă întrebam de ce judecătorul nu răspunde nimic. De ce se prelungea această tăcere? Când vorbi în cele din urmă, glasul lui părea că vine de departe.

— Ce vrei să spui? întrebă el. Ce fel de găuri?

— Sunt în total trei, zise constructorul de vapoare. Una lângă inel, dedesubtul liniei de plutire. Celelalte două, foarte aproape una de alta, în mijlocul chilei iahtului. Și asta nu-i tot. Robinetele de siguranţă erau deschise.

— Robinetele de siguranţă? Ce sunt astea? întrebă judecătorul.

— Dispozitivul care închide ţevile ce vin de la lavoar sau closet, domnule. Doamna de Winter avea un mic cabinet de toaletă pe velier. Și la proră era un robinet pentru spălat. Era unul acolo și unul în cabinetul de toaletă. Când eşti pe mare, ele sunt totdeauna închise, căci altfel ar intra apa. Când am cercetat ieri velierul, cele două robinete de siguranţă erau larg deschise.

Era cald, mult prea cald. De ce nu se deschidea o fereastră? O să ne înăbuşim dacă o să rămânem în această atmosferă, cu atâţia oameni respirând același aer, atâţia oameni.

— Cu găurile în fundul vasului și cu robinetele de siguranţă deschise, domnule, nu trebuia multă vreme pentru ca un vas mic ca ăsta să se scufunde. După părerea mea, nu mai mult de zece minute. Găurile nu existau când vasul a părăsit şantierul meu. Eram mulțumit de lucrul meu și doamna de Winter, de asemeni. Părerea mea, domnule, e că vasul nu s-a răsturnat. A fost scufundat intenţionat.

Trebuia să încerc să ajung la uşă. Trebuia să încerc să mă întorc în sala de aşteptare. Nu era aer în acea odaie și persoana de lângă mine ocupa prea mult loc, prea mult… Cineva se ridică în fața mea și vorbi, de asemeni toată lumea vorbea. Nu știam ce se întâmpla. Nu puteam să văd nimic. Era cald, atât de cald! Judecătorul ceru tuturor să tacă și spuse ceva în legătură cu „domnul de Winter”. Eu nu vedeam nimic. În fața mea era o femeie cu pălărie. Acum Maxim era în picioare. Eu nu-l puteam privi. Nu trebuia să-l privesc. Mai simţisem o dată asta. Când s-a întâmplat oare? Nu știu. Nu-mi amintesc. O, ba da, cu doamna Danvers. În ziua când doamna Danvers a stat foarte aproape de mine la fereastră. Doamna Danvers era acum în această sală, ascultându-l pe judecător. Maxim era în picioare. Căldura se ridica din pământ în unduiri încete. Îmi atingea mâinile umede și lunecoase, îmi atingea gâtul, bărbia, obrazul.

— Domnule de Winter, ai auzit depoziţia domnului James

Table, căruia îi fusese încredinţat vasul doamnei de Winter? Ştii ceva despre acele găuri făcute în fundul vasului?

— Absolut nimic.

— Ai vreo idee cine ar fi putut să le facă?

— Bineînțeles că nu.

— Auzi pentru prima oară vorbindu-se de ele?

— Da.

— Aceasta te tulbură, desigur?

— Am fost destul de tulburat când am aflat că acum un an m-am înşelat asupra identificării și iată că acum mi se spune că prima mea soţie nu numai că s-a înecat în cabina iahtului ei, dar că găurile au fost făcute în fundul vasului cu intenţia deliberată de a se scufunda iahtul. Și vă miraţi că aceasta mă tulbură?

„Nu, Maxim, nu. Așa o să-l scoţi din sărite. Ştii ce ţi-a spus Frank. Nu trebuie să-l enervezi. Nu glasul ăsta. Nu glasul ăsta mânios, Maxim. El n-o să înţeleagă. Te rog, dragă, te rog! Oh, Doamne, fă ca Maxim să nu se înfurie! Fă ca Maxim să nu se înfurie”.

— Te rog să crezi, domnule de Winter, că împărtăşim cu toţii durerea dumitale. Desigur că ai simţit o puternică emoţie când ai aflat că soţia dumitale s-a înecat în cabină, iar nu înotând, cum presupuneai. Și eu anchetez pentru dumneata acest lucru. Doresc să descopăr în mod exact, pentru binele dumitale, cum și de ce a murit ea. Nu întreprind această anchetă pentru propria mea distracţie.

— Îmi închipui.

— Să nădăjduim. James Tabbe ne-a spus adineauri că vasul care cuprindea rămăşiţele pământeşti ale primei doamne de Winter avea trei găuri. Și că robinetele de siguranţă erau deschise. Te îndoieşti de mărturia lui?

— Fireşte că nu. E constructor de vapoare și știe ce spune.

— Cine se îngrijea de vasul doamnei deWinter?

— Ea singură.

— N-avea niciun marinar?

— Nu, pe nimeni.

— Vasul era ancorat în portul particular al Manderley-ului?

— Da.

— Dacă un străin ar fi vrut să torpileze vasul, ar fi fost văzut? Niciun drum nu duce în port?

— Niciunul.

— Portul e izolat, nu-i așa, și înconjurat de copaci?

— Da.

—