— Poate.

— Dar James Tabbe ne-a spus, și n-avem niciun temei să nu-l credem, că un vas cu astfel de găuri și cu robinetele de siguranţă deschise nu putea pluti mai mult de zece până la cincisprezece minute.

— Așa și este.

— Deci putem îndepărta bănuiala că vasul a fost torpilat înainte ca doamna de Winter să se îmbarce pentru plimbarea ei nocturnă. Căci atunci iahtul s-ar fi scufundat la ieşirea din port.

— Într-adevăr.

— Aşadar trebuie să admitem că găurile din fundul vasului au fost făcute chiar în noaptea aceea iar robinetele de siguranţă au fost deschise când vasul se și afla pe mare?

— Presupun că-i așa.

— Ne-ai și spus că uşa cabinei era încuiată, hublourile de asemeni și că rămăşiţele pământeşti ale soţiei dumitale erau pe jos. Asta nu ți se pare foarte ciudat, domnule de Winter?

— Bineînțeles.

— Nu poți da nicio sugestie?

— Nu.

— Domnule de Winter, oricât de neplăcut mi-ar fi, mă văd silit să-ți pun o întrebare foarte intimă.

— Da.

— Relaţiile dintre prima doamnă de Winter și dumneata erau pe deplin fericite?

Văzui petele negre din fața ochilor mei, dănţuind, tremurând în aerul tulbure, și era cald, atât de cald, cu toți acei oameni, toate acele chipuri, și nicio fereastră deschisă.

Uşa, care mi se păruse apropiată, era mult mai departe de mine decât aş fi crezut și tot timpul podeaua se apropia de mine…

Și apoi, în ceaţa ciudată care mă înconjura, se auzi glasul lui Maxim, limpede și puternic: — Ar putea cineva s-o ajute pe soţia mea să iasă de aici? I s-a făcut rău.

12 În original coroner, adică anchetator al deceselor suspecte.

Şedeam din nou în odăiţa care semăna cu o sală de aşteptare a unei gări. Agentul de poliţie era aplecat deasupra mea, întinzându-mi un pahar de apă, iar pe brațul meu era o mână, mâna lui Frank. Stăteam absolut nemişcată, duşumeaua, pereţii, chipurile lui Frank și al poliţistului începură să capete contururi precise înaintea mea.

— Sunt foarte mâhnită, spusei. E o idioţie. Era atât de cald în sala aceea…

— Nu-i de loc aer înăuntru, confirmă agentul, lumea s-a plâns adeseori, dar nu s-a făcut niciodată nimic. Au mai fost doamne care au leşinat.

— Te simţi mai bine, doamnă de Winter? întrebă Frank.

— Da, da, mult mai bine. O să-mi treacă. Nu mă aştepta…

— Te duc înapoi la Manderley.

— Nu.

— Ba da. M-a rugat Maxim.

— Nu. Trebuie să rămân cu el.

— Maxim mi-a spus să te însoţesc la Manderley. Mă luă de braţ.

— Poţi să mergi până la mașină sau vrei s-o aduc până aici?

— Pot să merg. Dar prefer să rămân. Aș vrea să-l aştept pe Maxim.

— Maxim poate să fie reţinut multă vreme.

De ce vorbea așa? Ce voia să spună? De ce nu mă privea? Mă luă de braţ și mă conduse în vestibul, spre ieşire, apoi mă ajută să cobor peronul. Maxim putea să fie reţinut multă vreme.

Nu ne vorbeam. Ajunserăm la maşinuţa Morris a lui Frank. El deschise portiera și mă ajută să mă urc. Apoi se sui și el și dădu drumul motorului. Părăsirăm piaţa târgului, străbăturăm oraşul pustiu și luarăm drumul Kerrith-ului.

— De ce durează așa de mult? Ce vor să facă?

— S-ar putea ca martorii să fie audiaţi din nou.

Frank privea drept înaintea lui drumul obositor și alb.

— Au luat toate depoziţiile, spusei eu. Nu mai e nimic de spus.

— Nu se știe niciodată, zise Frank. Judecătorul de Instrucţie poate să pună și alte întrebări. Tabbe a schimbat totul. Judecătorul trebuie să examineze lucrurile sub alt unghi.

— Ce unghi? Ce vrei să spui?

— Ai auzit depoziţia? Ai auzit ce-a spus Tabbe despre vas?

Nu se mai crede într-un accident.

— E absurd, Frank, e ridicol. Tabbe n-ar trebui să fie ascultat. Cum poate să știe el, după atâta vreme, cum au fost făcute găurile într-un vas? Ce vrea să dovedească?

— Nu știu.

— Judecătorul o să-l hărţuiască pe Maxim, o să-l facă să-şi piardă răbdarea, o să-l facă să spună lucruri pe care nu le gândeşte. Frank, o să-i pună întrebări peste întrebări, iar Maxim n-o să le suporte; știu că n-o să le suporte.

Frank nu răspunse. Conducea foarte iute. Prima oară de când îl cunoșteam, nu găsea niciun subiect anodin de conversaţie. Asta dovedea că era preocupat, foarte preocupat. Și de obicei conducea mașina atât de încet și atât de prevăzător, se oprea la toate răscrucile, privind la dreapta, apoi la stânga și claxonând la toate cotiturile şoselei.

— Era și tipul acela, spusei eu, tipul acela care a venit într-o zi la Manderley s-o vadă pe doamna Danvers.

— Vrei să spui Favell? întrebă Frank. Da, l-am văzut.

— Şedea acolo cu doamna Danvers.

— Da, știu.

— De ce asista el la anchetă? Cu ce drept?

— Era vărul ei.

— Nu-i bine că doamna Danvers și el sunt acolo și ascultă depoziţiile. Frank, n-am încredere în ei.

— Nici eu.

— Ar putea face ceva, ar putea face vreun rău.

Din nou Frank nu răspunse. Înţelesei că devotamentul lui față de Maxim era atât de mare, încât nu voia să se lase antrenat într-o discuţie nici chiar cu mine. Nici n-aș putea spune cu certitudine cât de multe știa el. Eram aliaţi, urmam aceeaşi cale, dar nu putem să ne privim. Niciunul din noi nu se încumeta să facă o destăinuire. Cotirăm în parcul domeniului, pe lângă locuinţa portarului apoi o luarăm pe lunga și întortocheata alee îngustă care ducea spre casă. Am remarcat pentru prima dată că înfloriseră hortensiile, iţindu-se, cu capetele lor albastre din mijlocul frunzişului verde din spate. Cu toată frumuseţea florilor, prezența lor avea ceva sumbru, funerar; erau ca niște coroane mortuare, ţepene și artificiale, pe care le vezi sub cadre de sticlă într-un cimitir străin. Stăteau acolo, înşirate de-a lungul întregii alei, albastre și monotone, întocmai unor spectatori aliniaţi pe o stradă ca să ne privească