Am ajuns, în sfârșit, acasă și ne-am oprit în fața peronului.

— Acum ţi-e mai bine? mă întrebă Frank. Te vei duce să te întinzi pe pat?

— Da, zisei eu, poate.

— Eu mă întorc la Lanyon, spuse el. Maxim poate să aibă nevoie de mine.

Se urcă extrem de repede în mașina care se îndepărtă. Maxim ar putea să aibă nevoie de el… De ce a spus că Maxim ar putea să aibă nevoie de el? Poate că judecătorul de instrucţie o să-l interogheze și pe Frank, o să-l chestioneze asupra acelei seri din anul trecut când Maxim cinase la Frank. Voia să știe în mod exact la cât a plecat de la Frank. Voia să știe dacă nu-l văzuse nimeni pe Maxim întorcându-se acasă. Dacă servitorii ştiau că el era acolo. Dacă cineva putea dovedi că Maxim s-a dus direct să se culce. Poate că o să fie interogată și doamna Danvers. O să i se ceară poate doamnei Danvers să depună mărturie. Și Max va începe să-şi piardă răbdarea, și să devină livid la față…

M-am urcat în odaia mea și m-am întins pe pat, așa cum mă sfătuise Frank. Mi-am pus mâinile pe ochi. Vedeam într-una sala aceea și toate feţele. Chipul zbârcit și sever al judecătorului de instrucţie, ochelarii lui de aur potriviţi pe nas.

„Nu întreprind această anchetă pentru propria mea distracţie”. Judecata lui conştiincioasă și firea lui iritabilă… Ce spuneau cu toţii acum? Ce se întâmpla? Și dacă Frank se întorcea singur la Manderley?

Nu știam ce se petrece. Mi-am adus aminte de fotografiile din ziare înfăţişând oameni părăsind săli ca aceea și care erau duşi sub escortă. Și dacă Maxim ar fi închis? Nu m-ar lăsa lângă el. Nu m-ar lăsa să-l văd. Ar trebui să rămân aici, la Manderley, ar trece zilele, ar trece nopţile, eu aş aştepta întruna, așa cum aştept acum. Oameni, cum e colonelul Julyan, ar fi amabili cu mine. Oamenii ar spune: „Nu trebuie să rămâi singură. Vino să ne vezi!” Telefonul, gazetele, telefonul. „Nu, doamna de Winter nu poate primi pe nimeni. Doamna de Winter n-are de făcut nicio declaraţie ziarului Country Chronicle”. Și încă o zi. Și încă una. Săptămâni mohorâte și fără consistenţă, Frank ducându-mă, în sfârșit, să-l văd pe Maxim. El ar fi slăbit, ciudat, ca oamenii din spitale…

Și alte femei au trecut prin asta. Femei, despre care am citit în ziare. Ele trimiteau scrisori ministrului de justiţie, dar asta nu ajuta la nimic. Ministrul răspundea totdeauna că justiţia trebuie să-şi urmeze cursul. Prietenii trimiteau de asemenea petiţii, toată lumea le semna, dar niciodată ministrul de justiţie nu putea face nimic. Și oamenii care citeau în gazete despre aceste demersuri, spuneau: „De ce să fie eliberat individul ăla, şi-a ucis, da ori ba, nevasta? Pe biata femeie asasinată n-o plânge nimeni! Sentimentalismul care cere desfiinţarea pedepsei cu moartea nu face decât să încurajeze crima. Omul acela n-avea decât să se gândească la toate acestea înainte de a-şi omorî nevasta. Acum e prea târziu. O să fie spânzurat ca toți ucigaşii. Și așa și merită. Asta să slujească de avertisment altora”.

Mi-am amintit că am văzut într-o zi o fotografie, în ultima pagină a unei gazete, înfăţişând o mulţime de oameni adunați în fața porţii unei închisori, pe când un poliţist lipea un afiş pe ea. Afişul vorbea de executarea unui om osândit la moarte. „Azi-dimineaţă, la nouă, a fost executată o condamnare la moarte, în prezența guvernatorului, a medicului închisorii și a şerifului provinciei”. Moartea prin ştreang era rapidă. Moartea prin ştreang nu-i dureroasă. Ţi se frânge imediat gâtul. Nu, nu-i adevărat. Cineva a spus odată că nu se întâmplă totdeauna numaidecât, cineva care cunoştea un director de închisoare. Ţi se vâră capul într-un sac și stai în picioare pe mica platformă, apoi pământul îţi fuge de sub picioare. Între clipa când ieşi din închisoare și aceea când eşti spânzurat, trec exact trei minute. Nu, cincizeci de secunde, spunea cineva. Nu, e absurd. Asta nu se poate întâmpla în cincizeci de secunde. Există câteva trepte care coboară spre hangar până la groapă. Medicul se duce să vadă. Mori pe loc. Nu, asta nu-i adevărat. Trupul se leagănă câtva timp, gâtul nu se frânge totdeauna. Dar, dar chiar și așa, tot nu simţi nimic. Cineva spunea că da. Cineva, care avea un frate doctor într-o închisoare, spunea că nu se pomeneşte niciun cuvânt pentru că asta ar stârni scandal, dar că ei nu mor totdeauna îndată. Ochii le rămân deschişi foarte multă vreme…

Doamne, fă să nu mai gândesc la asta. Lasă-mă să mă gândesc la altceva. De pildă, la doamna Van Hooper, în America. Acum trebuie să fie la fiică-sa, în casa aceea din Long Island, în care locuiesc vara. Or fi jucând bridge. Se duc la alergări de cai. Doamna Van Hooper adora cursele. Mă întreb dacă mai poartă pălărioara aceea galbenă. Era prea mică pentru obrazul ei mare. Doamna Van Hooper stând în grădina din Long Island, având pe genunchi reviste și ziare. Doamna Van Hooper deschizându-şi lornionul și chemându-şi fata: „Ascultă, Helen. Se pare că Max de Winter și-ar fi ucis prima lui soţie. Mi s-a părut totdeauna că avea ceva ciudat, ceva deosebit de alții. Am prevenit-o pe nebuna aia că face o mare greşeală, dar nu m-a ascultat. În sfârșit, la urma-urmelor, şi-a condus bine treburile. Cred că o să i se facă propuneri strălucite în cinematograf”.

Cineva îmi atinse mâna. Era Jasper. Era Jasper, care își înfundă nasul lui umed și rece în mâna mea. Se luase după mine când suisem. De ce câinii îţi stârnesc plânsul? Au ceva atât de tăcut și de deznădăjduit în mila lor… Jasper ghicea nenorocirea, ca toți câinii. Bagajele cari se închid, maşinile în fața porţii… Câinii în picioare, cu coada în jos, cu ochii trişti… întorcându-se la coşurile lor din antreu, când zgomotul maşinilor s-a stins…

Am adormit probabil, căci m-am trezit sărind în sus la primul tunet. M-am aşezat în pat. Pendula arăta cinci. M-am sculat și m-am dus la fereastră. Nu se simţea nicio adiere de vânt.