Frunzele atârnau în copaci într-o neclintită aşteptare. Văzduhul era de un cenuşiu plumburiu. Un fulger brăzdă cerul. Al doilea bubuit de tunet se auzi în depărtare. Dar nu ploua. Am ieşit pe culoar și am tras cu urechea. N-am auzit nimic. M-am dus până la galerie. Niciun semn de viaţă. Holul era întunecat de ameninţarea furtunii. Am coborât pe terasă. Tună din nou. O picătură de ploaie îmi căzu pe mână. O picătură, dar nu mai mult. Era destul de întuneric. Am zărit marea, dincolo de vale, ca un lac negru. Altă picătură îmi căzu pe mână, alt tunet bubui. O cameristă închise ferestrele încăperilor de la primul etaj… Robert veni să închidă, în urma mea, ferestrele salonului.

— Domnii nu s-au înapoiat încă, Robert? întrebai.

— Nu, doamnă, încă nu. Credeam că sunteţi cu ei, doamnă.

— Nu, m-am întors de câtva timp.

— Să aduc ceaiul, doamnă?

— Nu, am să aştept.

— S-ar spune, doamnă, că o să izbucnească, în sfârșit, furtuna.

— Da.

Nu ploua. Afară de cele două picături de pe mâna mea. M-am înapoiat și m-am dus în bibliotecă. La cinci și jumătate Robert veni să-mi spună:

— Doamnă, mașina a intrat în parc.

— Ce mașină? întrebai.

— Mașina domnului de Winter.

— Conduce cumva domnul?

— Da, doamnă.

Încercai să mă scol, dar picioarele mi se păreau de plumb și nu se urneau din loc. Rămăsei în picioare, sprijinită de divan. Aveam gâtul uscat. După o clipă, Maxim intră în odaie. Se opri în prag.

Părea obosit, îmbătrânit. Avea în colţul buzelor zbârcituri, pe care nu le observasem niciodată înainte.

— S-a terminat, spuse el.

Aşteptai. Tot nu puteam vorbi, nici să păşesc spre el.

— Sinucidere, spuse el, fără dovezi suficiente spre a explica starea mintală a dispărutei. Bineînțeles, ei n-au priceput nimic.

Mă aşezai pe divan.

— Sinucidere, spusei eu, dar pentru ce motiv? Care a fost motivul?

— Dumnezeu știe, zise el. Ei nu par deloc să creadă că era nevoie de un motiv. Bătrânul Hoorridge mă străpungea cu privirea, întrebându-mă dacă Rebecca avea griji băneşti. Griji băneşti, Doamne sfinte!

El se duse la fereastră, privi pajiştea verde.

— O să plouă, spuse el. Slavă Domnului, o să plouă în sfârșit!

— Ce s-a-ntâmplat? întrebai eu. Ce a spus judecătorul de instrucţie? De ce ai stat atâta?

— Şi-a pierdut vremea, reluând mereu aceleaşi puncte, răspunse Maxim. Mici amănunte despre vas, care nu interesau pe nimeni. Era greu să întorci robinetele de siguranţă? Unde se află, cu precizie, prima gaură față de a doua? Uşa cabinei se închidea bine? De ce presiune de apă era nevoie ca să se împingă uşa? Credeam că înnebunesc. Dar mi-am păstrat sângele rece. Mi-am amintit ce aveam de făcut, când te-am văzut lângă uşă. Dacă n-ai fi leşinat acolo, n-aș fi putut niciodată să mă stăpânesc. Asta m-a făcut să-mi reviu. Ştiam întocmai ce am de spus. L-am privit tot timpul, în față, pe Hoorridge, n-am părăsit nicio clipă, din ochi, trăsăturile lui mici… și ochelarii lui de aur încălecaţi pe nas. Am să-mi aduc aminte de fața asta până în ziua mea din urmă. Sunt obosit, scumpa mea, atât de obosit că nu mai văd nimic, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic.

Se aşeză pe pervazul ferestrei, aplecat înainte, cu capul în mâini. Mă aşezai lângă el. Câteva minute mai târziu, Frith își făcu intrarea, urmat de Robert, care aducea tava cu ceai. Ritul solemn se desfăşura ca în toate zilele. Faţa albă, de masă, întinsă, flăcăruia arzând sub ceainicul de argint. Prăjituri uscate, sandvişuri, trei feluri de chec. Jasper se aşeză lângă masă. Coada lui lovea podeaua din când în când, ochii lui aţintiţi asupra mea arătau că aşteaptă. E caraghios, gândii eu, cum obiceiurile vieții își urmează cursul; orice s-ar întâmpla, facem aceleaşi gesturi, mâncăm, dormim, ne facem toaleta. Nicio criză nu destramă rigiditatea excesivă a obiceiurilor”. Turnai ceai lui Maxim. I-l dusei la fereastră, îi întinsei o felie de pâine prăjită, și-mi unsei una cu unt pentru mine.

— Unde-i Frank? întrebai eu.

— S-a dus la vicar. Ar fi trebuit să mă duc și eu, dar mă grăbeam să ajung lângă tine. Mă gândeam tot timpul la tine, care aşteptai aici, singură, fără să ştii ce se întâmplă.

— De ce la vicar? întrebai.

— Diseară o să fie la biserică ceva… o ceremonie, răspunse el.

— L-am privit uluită. Apoi am înțeles. O să fie înmormântată Rebecca. O vor duce înapoi pe Rebecca de la morgă.

— E la şase și jumătate, spuse el. Nu știe nimeni, afară de Frank, colonelul Julyan, vicarul și cu mine. N-o să fie lume.

Așa s-a hotărât ieri. Verdictul nu schimbă nimic.

— La cât trebuie să pleci?

— Am întâlnire cu ei la biserică, la şase și douăzeci și cinci.

N-am spus nimic. Continuam să-mi beau ceaiul. Maxim puse înapoi sandvişul lui neatins.

— Mai e încă foarte cald, nu-i așa? spuse el.

— Furtuna e de vină, răspunsei. Nu vrea să izbucnească.

Pluteşte în văzduh.

— A tunat în clipa când plecam din Lanyon, zise el. Cerul era ca de cerneală deasupra capului meu. De ce n-o fi plouând, pentru numele lui Dumnezeu!

Păsărelele amuţiseră în copaci. Era încă întuneric.

— Îmi pare rău că pleci iar, spusei eu.

El nu răspunse. Părea obosit, obosit de moarte.

— O să vorbim diseară, când am să mă întorc, răspunse el brusc. Avem atâtea lucruri de făcut împreună, nu-i așa? Vom reîncepe totul. Am fost pentru tine cel mai groaznic dintre soţi.

— Nu, protestai eu, nu.

— O să reluăm totul de la început după ce o trece asta. O putem face, tu și cu mine. Nu e ca și cum am fi singuri. Trecutul nu poate să ne atingă de vreme ce suntem împreună. Apoi, o să avem copii.

După o clipă, se uită la ceas.

— E şase și zece, spuse el. Trebuie să plec. N-o să ţină prea mult. Nu mai mult de-o jumătate de ceas. Trebuie să coborâm în criptă.

Îi luai mâna.

— Merg și eu, zisei. N-o să-mi facă nici o impresie.

Lasă-mă să vin cu tine.

— Nu, nu, nu vreau să vii, spuse el.

Și ieşi. Am auzit zgomotul maşinii pe alee. Apoi zgomotul se stinse și am ştiut că a plecat.

Robert veni