să strângă de la masă. Era ca în oricare altă zi. Nu se schimbase nimic din obiceiuri. Mă întrebam dacă ar fi fost tot așa dacă Maxim nu s-ar fi înapoiat de la Lanyon. Mă întrebam dacă Robert ar fi stat acolo, cu expresia aceea rigidă întipărită pe fața lui de mieluşel, periind cu mâna firimiturile de pe fața de masă albă ca zăpada, ridicând masa și ducând-o afară din odaie.

După plecarea lui, în bibliotecă părea că domneşte o mare linişte. Începui să mă gândesc la biserică, la intrarea lor, la coborârea lor pe scara mică a criptei. Nu fusesem niciodată acolo. Văzusem doar uşa. Mă întrebam cum ar putea fi o criptă, dacă erau coşciuge acolo. Acelea ale tatălui și mamei lui Maxim. Mă întrebam ce vor face cu sicriul celeilalte femei, care fusese dus acolo din greşeală. Mă întrebam cine era ea, biet suflet, pe care nimeni nu-l revendica, despuiat de vânt și de valuri. Acum va fi un nou coşciug în criptă. O să se odihnească și Rebecca acolo. Oare acolo o să oficieze vicarul slujba funebră, avându-i alături pe Maxim, pe Frank și pe colonelul Julyan? Ţărână care se întoarce în ţărână. Rebecca se prefăcuse în fărâme când fusese găsită întinsă în cabină. Nu Rebecca odihnea în coşciugul acela din criptă. Ci doar o mână de pulbere.

Ploaia a început să cadă puțin după şapte. Mai întâi încet, cu un mic foşnet în copaci, și atât de măruntă, că nici n-o vedeam. Apoi mai zgomotoasă și mai repede, ca un şuvoi căzând pieziş din cerul plumburiu, ca apa unei cataracte. Lăsai ferestrele larg deschise. În picioare, în fața lor, trăgeam în piept aerul proaspăt și curat. Ploaia îmi stropea fața și mâinile. Nu vedeam mai departe de pajişte; ploaia cădea repede și măruntă. O auzeam şiroind în jgheaburile de sub fereastra mea și ţâşnind pe lespezile terasei. Nu tună deloc. Ploaia mirosea a mușchi și a ţărână și a scoarţă neagră de copaci.

Nu l-am auzit pe Frith intrând. Eram la fereastră și mă uitam cum plouă. Nu-l văzui decât când fu lângă mine.

— Iertaţi-mă, doamnă, spuse el. Domnul o să se întoarcă târziu?

— Nu, zisei eu, nu prea.

— Întreabă un domn de dânsul, doamnă, spuse Frith şovăind puțin. N-am ştiut ce trebuie să spun. Stăruie așa de mult să-l vadă pe domnul…

— Cine-i? întrebai eu. Îl cunoşti? Frith păru stingherit.

— Doamnă, zise el. E un domn care venea deseori aici, pe timpul doamnei de Winter. Se numeşte Favell.

Îngenuncheai pe prichiciul ferestrei și trăsei obloanele.

Ploua pe perne. Apoi mă întorsei şi-i spusei lui Frith:

— Spune-i domnului Favell să intre.

— Prea bine, doamnă.

Mă dusei să mă rezem de cămin. Poate că am să izbutesc să mă descotorosesc de Favell înainte de întoarcerea lui Maxim. Nu știam ce am să-i spun, dar nu mai mi-era teamă. După câteva clipe, Frith se întoarse, introducându-l pe Favell. Era tot așa cum îl văzusem, dar ceva mai grosolan, dacă se mai putea așa ceva, mai neîngrijit. Aparţinea acelei categorii de bărbaţi care nu poartă niciodată o pălărie, părul era decolorat de soarele ultimelor zile și pielea îi era foarte bronzată. Ochii îi erau injectaţi de sânge. Mă întrebam dacă

băuse.

— Din păcate, Maxim nu-i acasă, îi spusei… Și nu știu când se întoarce. N-ar fi mai bine să stabileşti o întâlnire ca să-l vezi într-o dimineaţă la birou?

— Nu mă supără să aştept, replică Favell, și cred, de altfel, că n-o să am mult de aşteptat. Când am trecut, am aruncat o privire în sufragerie, și am văzut că tacâmul lui Maxim era pus pentru cină.

— Ne-am schimbat planurile, spusei. E posibil ca Maxim să nu vină la cină.

— A şters-o? făcu Favell, cu un zâmbet ce-mi displăcu. Mă, întreb dacă-i adevărat. Trebuie să spun, că ţinând seama de împrejurări, asta-i tot ce are mai bun de făcut. Sunt oameni cărora nu le plac bârfelile. Nu-i așa că-i mai bine să le eviţi?

— Nu știu ce vrei să spui, făcui eu.

— Adevărat se miră el. Haide, haide, nu speri să mă faci să cred asta, nu-i așa? Dar, ia spune-mi, ţi-e mai bine? A fost neplăcut leşinul acela la audienţă. Aș fi sărit în ajutorul dumitale, dar am văzut că aveai un cavaler. Frank Crawley nu s-o fi plictisit. I-ai dat voie să te ducă acasă. Dar n-ai vrut să faci nicio sută de metri în mașina mea, când ţi-am propus.

— Pentru ce vrei să-l vezi pe Maxim? întrebai eu. Favell se aplecă peste masă și luă o ţigară din cutie.

— Nu te supără că fumez? spuse el. Nu ţi-e teamă că o să-ți facă rău la inimă? Cu femeile tinere, nu poți să ştii niciodată la ce să te aştepţi.

Mă privi pe deasupra brichetei lui.

— S-ar spune că ai mai crescut puțin de când te-am văzut ultima dată, zise el. Mă întreb ce ai făcut. Plimbări sub clar de lună cu Frank Crawley?

Suflă un nor de fum.

— Ia spune-mi, te-ar deranja să-i spui bătrânului Frith să-mi aducă whisky și sifon?

Nu i-am răspuns. Sunai. El se aşeză pe marginea divanului, legănându-şi picioarele, cu zâmbetul lui ușor pe buze. Veni Robert.

— Whisky și sifon pentru domnul Favell, poruncii eu.

— Ei bine, Robert? zise Favell. E mult de când nu te-am mai văzut. Tot mai frângi inimile fetelor din Kerrith?

Robert se înroşi. Mă privi grozav de stingherit.

— Haide, dragul meu, n-am să te dau de gol. Şterge-o și adu-mi un whisky dublu.

Robert dispăru. Favell râdea, scuturând scrumul ţigării pe jos.

— M-am plimbat cu Robert într-una din zilele lui libere, explică el. Rebecca făcuse prinsoare cu mine pe o bancnotă de cinci lire că n-am s-o fac. Mi-am câştigat bancnota. A fost una din cele mai plăcute seri din viaţa mea. Ce-am mai râs, Doamne! Robert, când își dă drumul, e de nepreţuit. Și trebuie să spun că se pricepe la femei. A ales-o pe cea mai frumoasă din cele care ni s-au propus în seara aceea.

Robert se întoarse cu whisky și sifon pe o tavă. Era încă tare roşu și foarte fâstâcit. Favell, zâmbitor, îl privi