— Asta era, nu-i așa? întrebă el. Era chiar aria asta? Tot îţi mai plac roşcovanele, Robert?

Robert îi zâmbi trist. Părea foarte nenorocit. Favell râse și mai tare. Robert ieşi.

— Bietul băiat, spuse Favell. Nu cred să mai fi petrecut atât de bine ca atunci. Idiotul acela bătrân de Frith: îl ține strâns.

Începu să-şi bea whisky-ul cu sifon, privind în jurul lui, oprindu-şi din când în când privirea asupra mea cu un zâmbet.

— Cred că n-o să mă laşi să plec, dacă Max nu se înapoiază să cineze, spuse el. Dumneata ce zici?

Nu i-am răspuns nimic. Stam în picioare, lângă cămin, cu mâinile la spate.

— N-o să laşi locul acela gol la masă, nu-i așa? spuse el.

Mă privi, zâmbind mereu, cu capul plecat.

— Domnule Favell, nu vreau să fiu mojică, dar trebuie să-ți spun că sunt foarte obosită. Am avut o zi destul de extenuantă. Dacă nu poți să-mi spui pentru ce doreşti să-l vezi pe Maxim, n-are niciun rost să rămâi aici. Mai bine ai face ceea ce te-am sfătuit și să treci mâine dimineaţă pe la birou.

El alunecă de pe brațul divanului și veni spre mine, cu paharul în mână.

— Nu, nu, zise el, nu, nu fi răutăcioasă. Și eu am avut o zi istovitoare. Te asigur că sunt un om ca toți oamenii. Maxim trebuie să-ți fi spus o grămadă de minciuni despre mine.

Nu i-am răspuns.

— Mă iei drept un strigoi? Dar nu-i de loc adevărat. Sunt un om ca toți oamenii și absolut inofensiv. Purtarea dumitale mi se pare minunată în toată povestea asta, absolut minunată. Zău, îmi scot pălăria în fața dumitale.

Aceste ultime cuvinte erau rostite cu glas mieros, îmi părea rău că-i spusesem lui Frith să-l poftească înăuntru.

— Vii aici, la Manderley, zise el legănându-şi leneş brațul.

Primeşti toată şandramaua asta mare, în spinare, faci cunoştinţe cu sute de oameni pe care nu i-ai văzut niciodată, îl suporţi pe Max și toanele lui, nu te sinchiseşti de nimeni şi-ţi vezi liniștită de drum. Mi se pare că-i un efort straşnic și am s-o repet în fața oricui. Un efort straşnic.

Nu se ţinea prea bine pe picioare. Se sculă şi-şi puse paharul gol pe masă. Ştii, afacerea asta mi-a dat o lovitură, spuse el. O lovitură înspăimântătoare. Rebecca era vară-mea. O iubeam grozav de mult.

— Da, spusei eu. Îmi pare foarte rău pentru dumneata.

— Am crescut împreună, urmă el. Totdeauna am fost prieteni la toartă. Iubind aceleaşi lucruri, aceiaşi oameni. Râzând de aceleaşi glume. Cred că nimeni pe lume n-a iubit-o mai mult ca mine. Mă iubea și ea. Toate astea au fost o lovitură grea.

— Da, zisei eu, desigur.

— Și Max ce are de gând să facă în privinţa asta? Iată ce vreau să știu. Crede oare că acum n-are decât să stea liniștit, după ce s-a încheiat ancheta aceea ridicolă? Spune-mi, te rog.

Nu mai zâmbea. Se aplecă spre mine.

— Cer dreptate pentru Rebecca și am s-o obţin, zise el, vorbind din ce în ce mai tare. Sinucidere!… Dumnezeule atotputernic, ramolitul acela de judecător a făcut juriul să afirme că a fost o sinucidere. Noi ştim, dumneata și cu mine, că n-a fost o sinucidere, nu-i așa? Se apropie și mai mult de mine. Hai? repetă el încet.

Uşa se deschise și intră Maxim urmat de Frank. Maxim se opri pe loc, fără să închidă uşa, privindu-l pe Favell.

— Ce dracu cauţi aici? întrebă el.

Favel se întoarse, cu mâinile în buzunar. Aşteptă o clipă, apoi începu să zâmbească.

— Ei bine, Max, scumpule, am venit să te felicit pentru rezultatul anchetei.

— Vrei să părăseşti casa asta, îl pofti Max, sau aştepţi ca eu și cu Crawley să te zvârlim afară?

— Linişteşte-te puțin, linişteşte-te puțin, spuse Favell.

Aprinse altă ţigară și se aşeză din nou pe brațul divanului.

— Desigur că nu ţii ca Frith să audă ce am să-ți spun? zise el. Totuşi, așa o să se întâmple, dacă n-o să închizi uşa aceea.

Maxim nu se mişcă. Îl văzui pe Frank că închide foarte încet uşa.

— Acum, ascultă-mă, Max, spuse Favell. Trebuie să recunoşti că ai scăpat foarte bine din afacerea asta. Mai bine decât ai fi sperat. Da, da, am fost la audienţa de azi după-amiază și cred că m-ai văzut. Am stat de la început până la sfârșit. Ţi-am văzut soţia leşinând în momentul critic și avea și de ce, ce zici Max? N-a lipsit mult ca ancheta să se termine altfel, nu-i așa, Max? Și ai avut noroc că s-a terminat așa. Nu i-ai învăţat cumva lecţia pe cretinii ăia din juriu? S-ar fi putut crede.

Maxim făcu un pas spre Favell, dar acesta ridică mâna.

— Îmi îngădui o clipă? spuse el. N-am terminat încă. Nu-i așa, scumpul meu Max, că îţi dai seama că, dacă aş voi, aş putea face ca lucrurile să fie destul de neplăcute pentru dumneata? Dar ce spun neplăcute… periculoase.

Mă aşezai în fotoliul de lângă cămin. Strângeam cu putere braţele fotoliului. Frank se apropie și rămase în spatele meu. Dar Maxim nu se clinti. Privirea lui nu se mai dezlipea de pe chipul lui Favell.

— Adevărat? întrebă el. Și cum așa, periculoase?

— Ascultă, Max, spuse Favell. Bănuiesc că nu există secrete între dumneata și soţia dumitale și dacă ar fi să mă iau după aparenţe, Crawley de colo completează triunghiul. Pot să vorbesc deci, pe față, așa am să fac. Ştiţi cu toţii ce a fost între Rebecca și mine. Eram amanţi. N-am tăgăduit niciodată și n-am s-o fac nici acum. Bun. Până acum credeam, ca toți ceilalţi imbecili, că Rebecca se înecase în golf și că trupul ei a fost găsit la Edgecoombe după câteva săptămâni. Pentru mine asta a fost o lovitură, o lovitură groaznică. Dar mi-am spus: asta-i cu adevărat o moarte pentru Rebecca, a plecat cum a trăit, luptând.

Tăcu; stătea pe marginea divanului și ne privea rând pe rând.

— Și iată că acum câteva zile deschid ziarul de seară, și aflu că scafandrul ţinutului a dat peste vasul Rebeccăi și că