înăuntru, în cabină, era un cadavru. Nu înţelegeam nimic. Pe cine dracu o fi luat cu ea Rebecca pe iaht? Asta n-avea nicio noimă. Am venit până aici, am tras la un han de lângă Kerrith și am văzut-o pe doamna Danvers. Atunci ea mi-a spus că trupul găsit în cabină e al Rebeccăi. Chiar și așa, am continuat să cred, ca toată lumea, că primul cadavru a fost recunoscut, din eroare și că Rebecca s-a închis în cabina ei, coborând să-şi ia o manta. În sfârșit, azi după-amiază, am asistat la audienţă, după cum ştii. Și totul a mers strună până la depoziţia lui Tabbe. Dar după aceea? Ei, Max, scumpule, ce ai de spus despre găurile din fundul vasului și despre robinetele de siguranţă deschise?

— Îţi închipui, spuse încet de tot Max, că după ceasurile acelea de discuţii, o s-o iau de la capăt cu dumneata? Ai auzit depoziţiile și ai auzit verdictul. Asta a fost de ajuns judecătorului de instrucţie, și asta trebuie să-ți fie de ajuns și dumitale.

— Aşadar o sinucidere? spuse Favell. Rebecca curmându-şi viaţa. Aşadar, asta i se potriveşte ei, nu-i așa? Ascultă-mă, dumneata nu știai că eu deţin scrisoarea asta. Am păstrat-o pentru că e ultima pe care mi-a scris-o. Am să vi-o citesc. Cred că o să vă intereseze.

Scoase din buzunar o foaie de hârtie. Recunoscui scrisul acela subțire și aplecat.

„Am încercat să-ți telefonez din apartament, dar nu mi s-a răspuns, citi el. Mă întorc direct la Manderley. Am să fiu diseară la căsuţă. Dacă primeşti la timp rândurile astea, ia-ţi mașina și întâlneşte-te cu mine acolo. Am să-mi petrec noaptea în căsuţă și am să las uşa deschisă pentru tine. Am să-ți spun ceva și aş vrea să te văd cât mai repede posibil, Rebecca”.

El puse foaia de hârtie-înapoi în buzunar:

— Nu-i tocmai scrisoarea unei femei care vrea să se sinucidă, zise el. Am găsit-o înapoindu-mă acasă pe la patru dimineața. Nu bănuisem că Rebecca venise în ziua aceea la Londra, altfel aş fi făcut tot posibilul ca s-o văd. Ghinionul a voit ca să fiu la o serată în noaptea aceea. Când am citit scrisoarea, la patru dimineața, m-am gândit că-i prea târziu ca să gonesc cu mașina şase ceasuri până la Manderley. M-am culcat, cu intenţia să telefonez peste zi. Ceea ce am și făcut pe la prânz. Și am aflat că Rebecca s-a înecat.

El se aşezase acolo, privindu-l pe Max. Niciunul din noi nu vorbea.

— Să ne închipuim că judecătorul ar fi citit scrisoarea asta azi după-amiază, nu crezi, Max, scumpule, că asta ar cam fi complicat lucrurile?

— Atunci, zise Max, de ce n-ai dat-o?

— Linişteşte-te, scumpule, linişteşte-te. Să nu ne pripim. Eu nu-ţi vreau răul, Max. Dumnezeu știe că nu mi-ai fost niciodată prieten, dar eu nu-ţi port pică. Toţi bărbații soţiilor frumoase sunt, prin forţa împrejurărilor, geloşi. Și sunt unii care nu se pot opri să nu facă pe Othello. Aşa-i firea lor. Nu sunt supărat pe ei, îi plâng. Ştiţi, eu sunt un tip ciudat în felul meu și nu reuşesc să înţeleg de ce tipii ăştia nu-şi împart soţiile în loc să le ucidă. Ce le pasă? Ai totuşi partea ta de plăcere. O femeie frumoasă nu-i o bielă de motor, nu se uzează. Cu cât o foloseşti mai mult, cu atât e mai în formă. Atunci, Max, să jucăm cu cărțile pe față. De ce să nu ne înţelegem? Eu nu sunt bogat. Îmi place prea mult jocul de cărţi ca să pot fi. Dar ceea ce mă deprimă e că n-am nici cel mai mic capital. Deci, dacă aş avea asigurată o rentă de două sau trei mii de lire pe an pentru tot restul vieții mele, aş putea s-o scot foarte bine la capăt. Și n-am să te mai plictisesc niciodată. Jur în fața lui Dumnezeu, niciodată.

— Te-am mai poftit să părăseşti casa asta, zise Maxim. N-am să te mai poftesc încă o dată. Uşa e în spatele dumitale. O poți deschide chiar dumneata.

— O clipă, Maxim, spuse Frank. Asta nu-i chiar așa de simplu.

Frank se întoarse către Faveil.

— Văd unde vrei să ajungi. Din nenorocire, e adevărat că dumneata ai putea, așa cum ai spus-o, să complici lucrurile și să-i provoci dificultăţi lui Maxim. Nu cred că el își dă seama atât de clar ca mine. Care e suma exactă pe care o propui ca Maxim s-o depună pentru dumneata?

Îl văzui pe Maxim făcându-se alb ca varul și o vină mică umflându-i-se pe frunte.

— Nu te amesteca, Frank, spuse el. Asta mă priveşte numai pe mine. N-o să cedez unui şantaj.

— Cred că soţia dumitale nu doreşte să fie arătată cu degetul ca văduva unui asasin, a unuia care a fost spânzurat, zise Favell, și începu să râdă privindu-mă.

— Crezi că mă sperii? replică Maxim. Ei bine, te înşeli. Fă ce pofteşti, nu mi-e frică. În odaia alăturată e un telefon. Vrei să-l chem eu pe colonelul Julyan și să-l rog să vină încoa? El e judecătorul. Povestea dumitale o să-l interesezeze.

Favell îl privi râzând.

— Bine jucat, spuse el. Dar bluful nu prinde. N-o să îndrăzneşti să telefonezi bătrânului Julyan. Am destule dovezi, dragul meu Max, ca să fac să fii spânzurat.

Maxim străbătu încet biblioteca și trecu în odăița de alături. Auzii declicul telefonului.

— Opreşte-l, îi spusei lui Frank. Opreşte-l pentru numele lui Dumnezeu!

Frank mă privi și ieşi în mare grabă. Am auzit glasul lui Maxim foarte rece, foarte stăpânit. „Daţi-mi Kerrith, numărul 17”, spuse el. Favell privea uşa cu o expresie intensă.

Apoi îl auzii pe Maxim spunându-i lui Frank: „Lasă-mă în pace”. Și peste două minute: „Colonelul Julyan? Aici de Winter. Da, da știu. Ai putea să vii îndată? Da, la Manderley. E destul de urgent. Nu pot să-ți explic la telefon, dar o să afli tot când vii aici. Te rog să mă ierţi că te-am deranjat. Da. Mulţumesc foarte mult. La revedere”.

El ieşi din odăiţă.

— Julyan vine numaidecât, spuse el.

Se duse să deschidă larg ferestrele. Tot mai ploua cu găleata. Maxim stătea în picioare, nemişcat, cu spatele