— A fi patriot înseamnă a merge întotdeauna înaintea plutonului. E clar că tu eşti şi cel care încasează primul. Ţii o expunere la sovietul sătesc şi, cu toate că la ţară discuţiile se învârt mai mult în jurul unor lucruri materiale, se găseşte un bărbos care te întreabă: „Ce-i aia revoluţie per-ma-nentă?” Da’ dracu s-o pieptene; ştiu numai că, la oraş, damele îşi fac permanent, dar pas de nu-i răspunde, zice că te-ai cocoţat ca vacă-n copac. Păi, zic, asta e o revoluţie care se smuceşte, o coteşte şi-n labe nu-ţi nimereşte; du-te la oraş şi vezi ce cârlionţi poartă muierile, ca berbecii. Când ai noştri s-au înhăitat cu Macdonaldul^, am trântit un raport către stăpânire: „Măi tovarăşi, zic, jigodiei de pripas pune-i cizma pe grumaz”.

  Cu anii, sesizase toată găunoşenia vieţii din ţară, ajungând să producă el însuşi butaforie. Chema un preşedinte de colhoz şi-i spunea: „Alegi o mulgătoare şi faci cum ştii ca să ia medalia de aur a expoziţiei agricole: să scoată vreo şaizeci de litri pe zi!” Şi tot colhozul, în păr, se punea pe pregătit recordul: vacilor acelei mulgătoare li se turnau în iesle nutreţuri cu proteine şi chiar zahăr. Aşa că tot satul ştia ce preţ putea să aibă expoziţia aceea. Dar dacă cei sus-puşi nu găsesc nimic mai bun de făcut, decât să-şi fure singuri căciula, înseamnă că asta şi vor.

  Când frontul s-a apropiat de Naro-Fominsk, lui Prohorov i s-a ordonat să evacueze şeptelul. O măsură care, privită mai îndeaproape, nu era atât împotriva nemţilor, cât împotriva ţăranilor: ei rămâneau pe pământul gol-goluţ, fără animale de muncă şi fără tractoare. Ţăranii refuzau să-şi dea vitele, săreau la bătaie (gândindu-se, pesemne şi că, sub noua stăpânire, colhozurile aveau să fie desfiinţate, caz în care vitele le-ar fi rămas lor): mai că nu l-au omorât pe Prohorov.

  Apoi, frontul s-a rostogolit până dincolo de satul lor, unde s-a şi oprit pentru toată iarna următoare. Amărât, rămas fără turmă, Prohorov, fost arti-lerist în războiul din 1914, s-a lipit de o baterie sovietică, făcând pe servantul până a fost trimis la plimbare. In primăvara lui 1942, puterea sovietică s-a reinstalat în raionul lor. Prohorov a devenit din nou preşedinte de soviet sătesc. Avea acum puterea să se răfuiască cu toţi duşmanii, devenind şi mai câinos ca înainte. Şi ar fi dus-o bine până în ziua de azi. Dar – straniu – n-a vrut. Nu l-a lăsat inima.

  Satul era complet ruinat, şi preşedintele a fost pus să împartă tichete pentru pâine. Atât cât să-i poată ţine în viaţă pe sinistraţi şi pe cei mai flămânzi din sat. Dar lui Prohorov i-a fost milă de oameni, a dat tichete peste numărul stabilit şi s-a trezit înhăţat pe baza legii „şapte pe opt”, pentru zece ani. Macdonaldul i s-a iertat, ca unui mujic fără şcoală, compasiunea pentru oameni – nu.

  În cameră, lui Prohorov îi plăcea, întocmai ca lui Oracevski, să stea ceasuri de-a rândul lungit pe pat, cu cizmele pe speteaza patului şi cu ochii în tavanul scorojit. Vorbea numai când generalii lipseau. Unele din reflecţiile şi expresiile lui îmi plăceau nespus:

  — Ce e mai greu: să tragi o linie dreaptă, sau una curbă? Pentru o linie dreaptă îţi trebuie rechizite; pe cea îmbârligată o trage şi un beţiv cu piciorul. Aşa e şi linia vieţii.

  — Banii sunt, mai nou, cu două etaje. (Uite ce înseamnă o minte ascuţită! Prohorov se referea la faptul că statul ia produsele agricole din colhoz la un tarif şi le revinde oamenilor la cu totul altul. Dar el vedea şi mai departe: „etajarea” asta a banilor se face simţită mai peste tot, ne mănâncă viaţa: statul ne dă bani la baremul etajului unu, dar de plătit noi trebuie să plătim pretutindeni la tariful etajului doi, de unde rezultă că, într-un fel sau altul,

  Trebuie să faci rost de bani la nivelul etajului doi, altfel te duci repede de-a dura.)

  — Omul nu e diavol, dar nici să trăieşti nu te lasă – iată încă unul din proverbele lui Prohorov.

  Şi câte altele la fel, rău ce-mi pare că nu le-am notat.

  Am numit această odaie camera monştrilor, cu toate că nici pe Prohorov, nici pe Oracevski nu-i pot socoti monştri, însă, în grupul nostru de şase oameni, majoritatea o alcătuiau monştrii, căci eu însumi ce eram, dacă nu un monstru? În capul meu continuau să plutească, deşi ciuruite de-acum şi deşirate, frânturi de credinţe confuze, speranţe iluzorii, certitudini imaginare. Şi tocând zi după zi al doilea an de condamnare, încă tot nu pricepeam ce voia să-mi arate degetul Destinului mie, celui azvârlit pe Arhipelag. Continuam să mă abandonez acelei prime idei, superficiale şi pervertitoare, pe care mi-o inculcase ataşatul special de la Presnea: „Numai să nu ajungi la comune. Numai să supravieţuieşti!” Evoluţia interioară ce avea să mă conducă la muncile comune era lentă şi anevoioasă.

  Într-o noapte, la postul de gardă al lagărului a oprit o maşină, un gardian a intrat în camera noastră, l-a scuturat de umăr pe generalul Beleaev şi i-a ordonat să se pregătească de plecare „cu lucrurile”. Generalul, încă buimac de somn, a fost dus de lângă noi. A mai reuşit, de la Butârki, să ne trimită un bileţel: „Nu vă pierdeţi curajul! (Din pricina plecării lui, pesemne.) Dacă rămân în viaţă, am să vă scriu.” (Nu ne-a mai scris, dar pe căi ocolite am aflat noi câte ceva. Se pare că, în acest lagăr moscovit, generalul era considerat un pericol. A nimerit la Potma. Acolo, adio termosuri cu supă de acasă, şi cred că a renunţat să mai taie pâinea din şase părţi. Iar peste încă o jumătate de an s-au auzit zvonuri cum că decăzuse rău acolo: căra fiertură pentru alţii, ca să poată ajunge la câteva linguri în plus. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu: cum se spune în lagăr – aşa am cumpărat-o, aşa o vând.)

  Aşa că, bătând fierul cât