era cald, încă de a doua zi dimineaţa m-am aranjat ajutor de normator în locul generalului, fără a fi apucat să deprind meseria de zugrav. Dar nici normare n-am învăţat, mulţumindu-mă să înmulţesc şi să împart pe săturate. Această nouă muncă îmi dădea şi ocazia să bat şantierul în lung şi-n lat, şi timp să mai poposesc pe planşeul de la etajul şapte, altfel spus, aproape pe acoperiş, de unde în faţa ochilor mei de prizonier se desfăşura, imensă, Moscova.

  Într-o parte se zăreau colinele Vorobiovâ12, încă golaşe. Viitorul prospect Lenin abia se contura, nu exista încă. Se vedea, neatinsă, şi vila Kanatcikov13. În cealaltă parte – cupolele de la Novodevicie14 şi Academia Frunze15, iar departe, în faţă, dincolo de străzile forfotitoare, împresurat de o ceaţă liliachie, Kremlinul, unde aştepta, gata pregătită, rămânând numai să fie semnată, amnistia pentru noi, deţinuţii.

  Nouă, celor sortiţi pieirii, această lume ni se înfăţişa ispititoare, o lume a bogăţiei şi gloriei, pe care picioarele noastre aproape că puteau călca, dar care ne rămânea etern inaccesibilă.

  Şi totuşi, oricât de mult jinduiam în sufletul meu de zek necopt să mă văd în „libertate”, oraşul acesta nu trezea în sufletul meu invidie şi nici dorinţa de a descinde în zbor pe străzile lui. Întreg răul care ne încătuşa era încolăcit Aici. O urbe trufaşă, care niciodată ca după acest război nu îndreptăţise zicala: Moscova nu crede în lacrimi!: ;: ; Astăzi, din vreme în vreme, profit de posibilitatea, atât de rară pentru un fost zek, de a vizita lagărul meu! De fiecare dată retrăiesc aceleaşi emoţii. Pentru a judeca viaţa cu dreaptă măsură, nimic nu poate fi mai folositor decât să replonjezi într-un trecut fără ieşire, să te simţi din nou cel de atunci. Pe locul unde erau cantina, scena şi KVC-ul, se află acum magazinul „Spartak”. Uite aici, Ungă staţia de troleibuz -care a rămas tot acolo – era postul de gardă exterior. La etajul doi, se zăreşte fereastra camerei monştrilor. Iată şi locul de încolonare pentru apel. Aici se deplasa pe şine macaraua-turn a frumoasei Napolnaia. Pe aici M. Se strecura, noaptea, la Berschader. Prin curtea asfaltată, oamenii se plimbă, sporovăind despre una-alta: ei nu ştiu că, de fapt, calcă pe cadavrele noastre. Nu-şi pot imagina că această curte nu prea mare a putut fi nu o parte integrantă a Moscovei, aflată la douăzeci de minute de mers cu troleibuzul de centru, ci o insuliţă a sălbaticului Arhipelag, mult mai strâns legată de Norilsk şi Kolâma, decât de Moscova. Nici eu nu mai pot urca pe acoperişul blocului, pe unde cândva umblam cu deplină îndrituire, nu mai pot pătrunde în apartamentele unde chiar eu am şpăcluit uşile şi am montat parchetul. Umblu încoace şi încolo prin zonă, cu mâinile la spate, exact ca pe atunci, imaginându-mi că n-am dreptul să ies – de aici până aici şi atât – şi că nu ştiu în ce fundătură voi fi expediat chiar mâine. Şi aceiaşi arbori din parcul Neskucinâi, pe care acum nici o zonă nu-i mai desparte de mine, depun mărturie că îşi amintesc totul, că îşi amintesc şi de mine, că aşa a fost.

  Refac’ drumul înainte şi îndărăt, din impas în impas, eternul du-te-vino al deţinutului, reîntorcându-mă invariabil de unde am plecat, şi, treptat, toate greutăţile vieţii de azi încep să se topească, de parcă ar f i de ceară.

  Nu mă pot abţine şi mă dedau la un act huliganic: urc scara şi, pe pervazul alb al ferestrei, la doi paşi de fostul birou al şefului de lagăr, scriu cu negru: „Sectorul de lagăr 121.”

  Cine va trece pe aici va citi şi poate va cădea pe gânduri… – r;

  *

  Eram noi oploşiţi, e adevărat, dar oploşiţi din producţie, şi sanctuarul locului nu era camera noastră, ci una asemănătoare situată cu un etaj mai sus, unde locuiau oploşiţii din zonă şi de unde un triumvirat alcătuit din contabilul Solomonov, magazionerul Berschader şi dispecerul Burstein dirija întregul lagăr. Acolo s~a şi decis destituirea lui Pavlov din postul de şef de producţie şi înlocuirea lui cu Kukos. Şi iată că, într-o bună zi, acest nou prim-ministru şi-a făcut apariţia în camera noastră (între timp, Pravdin, în pofida zelului de care dădea dovadă, fusese greblat într-o etapă.) Nici eu n-am mai fost tolerat multă vreme: am fost scos din biroul normatorilor şi din cameră (în lagăr, când decazi din poziţia ta socială pe o vagonka, nu cazi, ci, dimpotrivă. – Te înalţi), dar, cât am mai rămas, am avut timp să -l observ pe Kukos, care completează în chip fericit micul nostru sociomodel cu o varietate importantă de „intelectual” postrevoluţionar.; 198

  Alexandr Fiodorovici Kukos, un afacerist de vreo treizeci şi cinci de ani, întreprinzător, circumspect şi autoritar (ceea ce se cheamă un „strălucit organizator”), inginer constructor de meserie (meserie de care nu prea făcea caz, mulţumindu-se să mânuiască asiduu rigla de calcul), încasase zece ani pe baza legii din 7 august, ani din care făcuse deja vreo trei, adaptându-se perfect la viaţa de lagăr şi simţindu-se aici la fel de dezinvolt ca în libertate. Muncile comune nu păreau defel să constituie o ameninţare pentru el. Cu atât mai puţin era înclinat să deplângă masa de indivizi fără har, hărăzită tocmai acestor munci. Făcea parte dintre acei deţinuţi, ale căror acte sunt mai primejdioase pentru zeki decât osârdia celor mai aprigi stăpâni ai Arhipelagului: unul ca ăsta, o dată ce te-a înşfăcat de grumaz, nu te mai lasă din strânsoare, nu -l apucă lenea. Se zbătea să obţină reducerea raţiei (înăsprirea sistemului marmitelor}, suspendarea vizitelor, etaparea oricărui recalcitrant, numai pentru a stoarce cât mai mult din deţinuţi. Atât Direcţia lagărului, cât şi conducerea producţiei erau entuziasmate de prestaţia lui.

  Dar lucrul interesant este că toate aceste apucături îi erau vădit familiare încă de dinainte de a fi ajuns în lagăr. Tocmai în libertate învăţase el să conducă în acest fel, şi iată că metoda lui managerială se dovedea cum nu se poate mai potrivită pentru