Actul cunoaşterii e mult înlesnit de analogie. Foarte curând mi-am dat seama că acest Kukos îmi amintea de cineva. Dar de cine? Ah, da! De Leonid Z-v, colegul meu de celulă de la Lubianka. Şi, lucru esenţial, nu prin înfăţişare, nu, Z-v avea un aer de mistreţ, pe câtă vreme Kukos era bine făcut, înalt, cu alură de gentleman. Dar, o dată puşi în balanţă, ei lăsau să se întrevadă, îndărătul lor, un întreg curent – acel prim val al noii inginerimi, care aştepta cu nerăbdare să-i disloce pe vechii speţfâ, iar pe mulţi dintre ei chiar să-i anihileze. Ceea ce s-a şi întâmplat, o dată cu apariţia primelor serii de absolvenţi ai VTUZ-urilor sovietice! Ca ingineri, ei nu ajungeau nici la călcâiul celor din vechea generaţie – nici prin amploarea orizontului tehnic, nici prin flerul lor artistic, nici prin devoţiunea faţă de meserie. (Chiar şi faţă de ursul de Oracevski, expulzat prompt din cameră, lustruitul Kukos părea un flecar oarecare.) Cu pretenţiile lor de cultură generală, erau de-a dreptul comici. (Kukos spunea: „Cartea mea preferată e Cele trei culori ale timpului de Stendhal” 17 (! Confundând-o cu o carte despre Stendhal). Foarte nesigur pe el când se punea problema să calculeze integrala de x2dx, nu ezita să angajeze cu mine, aruncându-se cu capul înainte, controverse acerbe privind orice chestiune de matematici superioare.) Reţinuse între cinci şi zece fraze şcolăreşti în limba germană, pe care le exhiba cu sau fără rost Habar n-avea de engleză, dar se încăpăţâna să discute despre ortoepia acestei limbi, deprinsă de el cândva într-o şuetă de restaurant Mai avea şi un caiet cu aforisme, pe careje recitea şi le tocea fără încetare, ca să poată străluci la ocazii.

  În schimb, din partea unor oameni ca el, care nu cunoscuseră nicicând trecutul capitalist, nefiind, aşadar, contaminaţi în nici un fel de racilele lui, se aştepta o puritate republicană, o principialitate de-a noastră, sovietică. Abia ieşiţi de pe băncile şcolii, mulţi dintre ei erau numiţi în posturi de răspundere, primeau lefuri foarte mari, pe timp de război Patria îi scutea de front, necerându-le altceva decât să lucreze în specialitatea lor. De aceea erau Patrioţi, cu toate că în partid intrau fără tragere de inimă. Având avantajul că nu cunoscuseră teroarea acuzaţiilor de clasă, nu se temeau să greşească în luarea unor decizii, pe care le apărau uneori până-n pânzele albe. Din acelaşi motiv, nu le era frică nici de masele muncitoare, dimpotrivă: se arătau faţă de ele foarte voluntari şi cruzi.

  Cam asta era de capul lor. Nu, încă ceva: se străduiau în fel şi chip să-şi limiteze ziua de muncă la opt ore. După care începeau deliciile vieţii: actriţe, Metropol, Savoy^. În această privinţă, istorisirile lui Kukos şi Z-v erau uimitor de asemănătoare. Iată -l pe Kukos povestind (nu fără înflorituri, dar esenţialmente veridic, îl crezi imediat) despre o duminică obişnuită din vara anului 1943 – povesteşte şi radiază, retrăind întâmplările:

  — Sâmbătă seara aterizăm la restaurantul „Praga”. Cina! Dumneata ştii ce înseamnă pentru o femeie cinai Unei femei i se absolut fâl-fî-ie şi de micul dejun, şi de masa de prânz şi de munca de peste zi. Ce contează cu adevărat pentru o femeie? Rochia, pantofii şi cina! La „Praga” e camuflaj, dar se poate urca pe acoperiş. Balustrada. Văzduhul înmiresmat al verii. ArbatuP9 adormit în noapte. Alături – o femeie în rochie de mătase (un cuvântul pe care îl subliniază întotdeauna)! Am chefuit toată noaptea şi acum nu mai bem decât şampanie! De după turnul NKO se înalţă, agale, un soare zmeuriu. Raze, ferestre, acoperişuri! Achităm nota. Şoferul, convocat prin telefon, mă aşteaptă cu maşina la intrare. Prin geamurile deschise ale automobilului năvăleşte aerul, împrospătându-ne. Iar la vilă – pădurea de pini! Ştii dumneata ce e aia – o pădure de pini dimineaţa? Câteva ore de somn cu obloanele trase. Pe la zece ne trezim – razele soarelui răzbat printre şipcile jaluzelelor, în odaie – dulcea dezordine a straielor feminine. Un mic dejun uşor (ştii dumneata ce va să zică uşor?), cu vin roşu, pe verandă. Apoi încep să apară amicii: cu toţii la râu, bronzează-te, înoată. Seara – în maşini şi acasă. Iar dacă duminica aceea e zi de lucru, după micul dejun, pe la unsprezece, te repezi să mai dirijezi puţin producţia.

  Ei bine, e posibil să vină vreodată o zi, fie şi o singură zi, când ne-am putea înţelege unul pe altul? /

  E aşezat pe patul meu şi povesteşte, cu mâinile în necontenită mişcare, pentru a conferi mai multă precizie detaliilor captivante, legănându-şi capul sub puterea năvalnicei delectări a amintirilor. Prefir şi eu în memorie, una câte una, acele teribile duminici ale anului 1943.

  4 iulie, în zori, în stânga noastră, pe Arcul de la Kursk, pământul a prins să se cutremure. Sub primele raze ale soarelui zmeuriu, citeam deja foile volante ce cădeau valuri-valuri din cer: „Predaţi-vă! Aţi cunoscut deja, nu o dată, forţa distructivă a ofensivelor germane!”

  11 iulie, în zori, mii de şuierături sfâşiau văzduhul deasupra tranşeelor: începuse ofensiva noastră pe direcţia Orei.

  — Un mic dejun uşor „? Fireşte că ştiu ce va să zică: în semiîntunericul zorilor, în tranşee, o cutie americană de corned-beef pentru opt oameni şi apoi:” Ura! Pentru Patrie! Pentru Stalin!”

  Capitolul 10

  În LOC DE POLITICI DAR, în ACEASTĂ lume sinistră, unde fiecare roade pe cine poate, unde viaţa şi conştiinţa omului se cumpără pe o raţie de pâine cleioasă, ce reprezentau şi unde erau politicii – onoarea şi lumina tuturor populaţiilor penitenciare de pe faţa lumii?

  Am urmărit deja sistemul prin care „politicii” erau segregaţi, sufocaţi şi exterminaţi.

  Bun, dar cine le-a luat locul?

  Cine să le ia locul. De atunci, noi nu mai avem politicI. Şi nici nu putem avea. Despre ce fel de „politici” poate fi vorba, de vreme ce s-a instaurat justiţia universală? În închisorile ţariste, am profitat cândva de privilegiile politicilor, ceea ce ne-a făcut să înţelegem şi mai clar că