Dar, Friedrich. credinţa că te vei naşte postum. este ea atât de diferită de nevoia mea de atenţie din partea tatei? Tu poţi aştepta, chiar şi până poimâine, dar, şi tu, tânjeşti după audienţă.

  (5 pauză lungă. In cele din urmă, Nietzsche dădu din cap şi spuse încet:

  — Poate. Poate că am în mine resturi de vanitate de care n-am scăpat încă.

  Breuer dădu doar din cap. Nu-i scăpase că era prima dată când una din observaţiile lui fusese admisă de Nietzsche. Urma să fie acesta un punct de cotitură în relaţia lor?

  Nu, nu încă! După o clipă, Nietzsche adăugă:

  — Totuşi, e o diferenţă între a râvni la aprobarea părintelui tău şi a te lupta să-i ridici pe cei ce-ţi vor urma în viitor.

  Breuer nu răspunse, deşi îi era evident că motivele lui Nietzsche nu erau pur dezinteresate; îşi avea şi el metodele lui ascunse de a curta aducerea aminte. Astăzi lui Breuer i se părea că toate motivele, şi ale lui, şi ale lui Nietzsche, izvorau dintr-o singură sursă – încercarea de a scăpa de uitarea morţii. Devenea oare prea morbid? Poate că era efectul cimitirului. Poate că şi o vizită pe lună era prea mult.

  Dar nici chiar morbiditatea nu putea strica atmosfera acestei plimbări. Se gândi la definiţia dată de Nietzsche prieteniei: doi oameni care se însoţesc în căutarea unui adevăr mai înalt. Nu era tocmai ceea ce făceau el şi Nietzsche în ziua aceea? Da, erau prieteni.

  Era un gând consolator, deşi Breuer ştia că relaţia lor din ce în ce mai profundă şi discuţia acaparatoare nu-i aduceau alinarea suferinţelor. De dragul prieteniei, încercă să ignore această idee stânjenitoare.

  Cu toate acestea, ca un prieten, Nietzsche trebuie să-i fi citit gândurije.

  — îmi place plimbarea asta a noastră, Josef, dar nu trebuie să uităm la raison d'etre a întâlnirilor noastre – starea ta psihică.

  În timp ce coborau un deal, Breuer alunecă şi se prinse de un copăcel ca să nu cadă.

  — Ai grijă, Friedrich, piatra asta alunecă. Nietzsche îi dădu mâna lui Breuer, şi îşi continuară coborârea.

  — Mă gândeam, reluă Nietzsche, că deşi discuţia noastră pare atât de difuză, ne apropiem, totuşi, constant, de o rezolvare. E adevărat că atacurile noastre directe asupra obsesiei tale au fost inutile. Totuşi, în ultimele două zile am aflat de ce: pentru că obsesia nu se referă la Bertha, sau nu numai la ea, d la o serie de sensuri cuprinse în Bertha. Suntem de acord cu privire la acest punct?

  Breuer dădu din cap, vrând să sugereze politicos că ajutorul nu avea să vină cu aceste formulări intelectuale. Dar Nietzsche se grăbi să continue.

  — E clar acum că greşeala noastră principală a fost că am considerat-o pe Bertha ţinta. Nu am ales inamicul care trebuiai

  — Şi acesta este.?

  — Tu ştii, Josef! De ce mă faci pe mine s-o spun? Adevăratul inamic este sensul care stă la baza obsesiei tale. Gândeşte-te la discuţia noastră de azi – ne-am întors, iar şi iar, la teama ta de vid, de uitare, de moarte. Se află în coşmarul tău, în pământul care se lichefiază, în aterizarea ta pe lespedea de marmură. Se află în groaza ta de cimitir, în preocupările tale despre lipsa de sens, în dorinţa ta de a fi observat şi ţinut minte. Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poţi suporta priveliştea a ceea ce descoperi.

  — Dar şi ţie trebuie să-ţi fie frică de moarte şi de lipsa lui Dumnezeu, Friedrich. Te tot întreb, chiar de la început, cum suporţi? Cum te împaci tu cu asemenea orori?

  — Poate că e timpul să-ţi spun, răspunse Nietzsche, căpătând un aer sumbru. înainte nu consideram că erai pregătit să mă auzi.

  Curios să afle mesajul lui Nietzsche, Breuer alese, de data asta, să nu obiecteze la tonul său de profet.

  — Josef, eu nu propovăduiesc că trebuie să „suportăm" moartea sau să ne „împăcăm" cu ea. Asta înseamnă să trădezi viaţa! Iată lecţia mea pentru tine: Să mori la momentul potrivit!

  —p Să mori la momentul potrivit! Propoziţia îl zgudui pe Breuer. Plăcuta plimbare de după-amiază devenise cumplit de serioasă. Să mori la momentul potrivit? Ce vrei să spui? Te rog, Friedrich, nu pot suporta, după cum ţi-am spus, când rosteşti ceva important într-un fel atât de enigmatic. De ce faci asta?

  — Ai pus două întrebări. La care să răspund?

  — Astăzi vorbeşte-mi despre a muri la momentul potrivit.

  — Trăieşte când trăieşti! Moartea nu mai este o teroare dacă mori când ţi-ai consumat viaţa! Dacă nu trăieşti la momentul potrivit, nu poţi nici să mori la momentul potrivit.

  — Asta ce înseamnă? întrebă din nou Breuer, simţin-du-se şi mai frustrat.

  — întreabă-te, Josef: Ţi-ai consumat viaţa?

  — Răspunzi la întrebări cu întrebări, Friedrich!

  — Tu pui întrebări cărora le cunoşti răspunsul, îi replică Nietzsche.

  — Dacă aş şti răspunsul, de ce aş întreba?

  — Pentru a evita să-ţi cunoşti propriul răspuns! Breuer tăcu. Ştia că Nietzsche avea dreptate. încetă să se mai opună şi îşi îndreptă atenţia spre interiorul fiinţei lui.

  — Dacă mi-am consumat viaţa? Am realizat foarte multe, mai multe decât ar fi putut oricine aştepta de la mine. Succes material, realizări ştiinţifice, familie, copii – dar am mai discutat despre toate astea.

  — Şi totuşi, Josef, îmi eviţi întrebarea. Ţi-ai trăit viaţa? Sau te-ai lăsat Vait de ea? Ai ales-o? Sau ea te-a ales pe tine? Ţi-a plăcut? Sau ai regretat-o? Asta vreau să spun când te întreb dacă ţi-ai consumat viaţa. Ai folosit-o până la capăt? îţi aminteşti de visul acela în care tatăl tău stătea neajutorat lângă tine, rugându-se, în timp ce asupra familiei lui se abătea o catastrofă? Nu eşti şi tu ca el? Nu stai şi tu, neajutorat, şi-ţi plângi viaţa pe care n-ai trăit-o