Amândurora, vizita la cimitir le deschisese vechi răni din copilărie; şi, pe când se plimbau, se lăsară copleşiţi de amintiri. Nietzsche povesti un vis pe care şi-l amintea de la vârsta de şase ani, un an după moartea tatălui său.

  — Este tot atât de viu astăzi ca şi cum l-aş fi visat azi noapte. Se deschide un mormânt şi tatăl meu, îmbrăcat într-un giulgiu, se ridică, intră într-o biserică şi se întoarce curând, purtând în braţe un copil mic. Se urcă înapoi în mormânt cu copilul. Pământul se închide deasupra lor şi piatra de mormânt alunecă peste groapă.

  Lucrul cu adevărat oribil a fost că la scurtă vreme după ce am avut acest vis, fratele meu mai mic s-a îmbolnăvit şi a murit în convulsii.

  — Ce groaznic! spuse Breuer. Ce straniu că ai avut o asemenea premoniţie! Cum o explici?

  — Nu ştiu. Multă vreme, supranaturalul m-a îngrozit şi îmi spuneam foarte conştiincios rugăciunile. în ultimii câţiva ani însă, am început să am bănuiala că visul nu avea legătură cu fratele meu, că pe mine venise tata să mă ia, şi că visul exprima teama mea de moarte.

  Simţindu-se în largul lor unul cu altul, cum nu mai fuseseră până atunci, rămaseră amândoi copleşiţi de gân-duri. Breuer îşi aminti un vis despre o catastrofă care se petrecea în vechea lui casă: tatăl lui stând neajutorat, legănându-se şi rugâhdu-se, înfăşurat în şalul său de rugăciune alb cu albastru. Iar Nietzsche descrise un coşmar în care, intrând în dormitor, vedea întins în patul lui un bătrân muribund, horcăind.

  — Amândoi am întâlnit moartea foarte devreme, spuse Breuer gânditor, şi amândoi am suferit o îngrozitoare pierdere timpurie. Cred că, în ceea ce mă priveşte, nu mi-am revenit niciodată. Dar tu, cum a fost cu pierderea te? Cum a fost să n-ai un tată care să te protejeze?

  — Să mă protejeze – sau să mă oprime! A fost o pierdere? Nu sunt atât de sigur. Sau poate că a fost o pierdere pentru copil, dar nu pentru bărbat.

  — Adică? întrebă Breuer.

  — Adică n-am fost niciodată împovărat avându-l pe tata în spate, n-am fost niciodată sufocat de povara judecăţii lui, n-am fost niciodată învăţat că scopul vieţii este să îndeplinesc ambiţiile lui deşarte. Moartea lui poate să fi fost foarte bine o binecuvântare, o eliberare. Capriciile lui n-au devenit niciodată lege pentru mine. Am fost lăsat singur să descopăr propria-mi cărare, una pe care să nu mai fi călcat nimeni înainte. Gândeşte-te la asta! Aş fi putut eu, anticristul, să exorcizez falsele credinţe şi să caut noi adevăruri cu un tată pastor crispându-se de durere la fiecare realizare a mea, un tată care ar fi văzut în campaniile mele împotriva iluziei un atac personal la adresa lui?

  — Dar, replică Breuer, dacă ai fi avut protecţia lui atunci când aveai nevoie de ea, ar mai fi trebuit să fii anticrist?

  Nietzsche nu răspunse, iar Breuer nu mai insistă. învăţa să se adapteze la ritmul lui Nietzsche: orice întrebare în căutarea adevărului era permisă, chiar binevenită; dar dacă forţa, întâmpina rezistenţă. Breuer îşi scoase ceasul, cel dăruit de tatăl lui. Era timpul să se întoarcă la fiacru, unde îi aştepta Fischmann. Cu vântul în spate, mergeau mai uşor.

  — S-ar putea ca tu să fii mai cinstit decât mine, speculă Breuer. Poate că părerile tatălui meu m-au tras în jos mai mult decât mi-am dat seama. Dar în cea mai mare parte a timpului el uni lipseşte foarte mult.

  — Ce-ţi lipseşte?

  Breuer se gândi la tatăl său şi cântări amintirile care-i treceau prin faţa ochilor. Bătrânul, cu tichia pe cap, in-tonând o binecuvântare înainte de a se atinge de cina lui compusă din hering şi cartofi fierţi. Zâmbetul lui când şedea în sinagogă şi îşi privea fiul înf ăşurându-şi degetele în franjuri! şalului de rugăciune. Refuzul său de a-şi lăsa fiul să revină asupra unei mutări la şah: „Josef, nu pot să-mi permit să te învăţ cu obiceiuri proaste." Vocea sa profundă, baritonală, care umplea casa atunci când cânta pentru tinerii elevi pe care-i pregătea pentru bar mitzvah.

  — Cel mai mult cred că-mi lipseşte atenţia lui. Era întotdeauna ascultătorul meu principal, chiar şi la sfârşi-tul vieţii, când era destul de confuz şi avea pierderi de memorie. Aveam grijă să-i vorbesc despre succesul meu, despre triumfurile mele în domeniul diagnosticării, despre descoperirile mele ştiinţifice, până şi despre donaţiile mele caritabile. Şi chiar şi după ce a murit, a continuat să mă asculte. Ani de zile mi l-am imaginat trăgând cu ochiul peste umărul meu, observând şi aprobându-mi realizările. Cu cât păleşte mai mult imaginea lui, cu atât mă lupt mai mult cu senzaţia că activităţile şi succesele mele nu au substanţă, că niciuna nu are un sens real.

  — Vrei să spui, Josef, că dacă succesele tale ar putea fi înregistrate în mintea efemeră a tatălui tău, atunci ele ar avea sens?

  — Ştiu că e iraţional. E cam la fel cu problema zgomotului pe care îl face un copac care cade într-o pădure pustie. Activitatea neobservată are sens?

  — Diferenţa este, bineînţeles, că un copac n-are urechi, în timp ce tu însuţi eşti acela care conferă sens.

  — Friedrich, tu îţi ajungi ţie însuti mai mult decât mine – mai mult decât oricine dintre cei pe care-i cunosc! îmi amintesc că m-am minunat, la prima noastră întâlnire, de capacitatea ta de a te dezvolta fără nici un fel de recunoaştere din partea colegilor tăi.

  — Cu mult timp în urmă am aflat că e mai uşor să trăieşti cu o reputaţie proastă decât cu o conştiinţă încărcată, în afară de asta, eu nu sunt lacom; eu nu scriu pentru gloată. Şi ştiu să am răbdare. Poate că studenţii mei nu s-au născut încă. Abia ziua de poimâine îmi aparţine. Unii filosofi se nasc postum!

  —