— O lespede de marmură. O piatră de mormânt! răspunse Breuer. Cu o inscripţie pe care no puteam citi! Şi mai este ceva ce nu cred că ţi-am spus. Acel tânăr student, şi el un prieten de-al meu, Sigmund Freud, de care ţi-am vorbit – cel care a mers cu mine o zi întreagă pentru a-mi face vizitele la domiciliu.

  — Da?

  — Ei bine, visele sunt pasiunea lui. Adesea îşi întreabă prietenii despre visele lor. Numerele exacte sau frazele din vise îl intrigă, şi când i-am descris coşmarul meu a propus o interpretare originală a faptului că am căzut patruzeci de metri. Deoarece prima dată am avut visul ăsta în preajma aniversării a patruzeci de ani, el a sugerat că cei patruzeci de metri reprezentau de fapt patruzeci de ani!

  — Ingenios! Nietzsche încetini pasul şi-şi lovi palmele. Nu metri, ci ani! Acum ghicitoarea din acest vis începe să se dezlege! Când împlineşti patruzeci de ani, te imaginezi căzând în pământ şi aterizând pe o lespede de marmură. Dar este lespedea sfârşitul? Este ea moartea? Sau, într-un fel semnifică o întrerupere a căderii – o salvare?

  Fără a aştepta răspuns, Nietzsche se grăbi să continue.

  — Şi încă o întrebare: Bertha pe care o căutai atunci când pământul a început să se lichefieze – care Bertha era? Tânăra Bertha, care-ţi oferă iluzia protecţiei? Sau mama, care cândva ţi-a oferit siguranţa reală şi al cărei nume e scris pe lespede? Sau o fuziune a celor două Bertha? La urma urmelor, ele sunt, într-un fel, de vârste apropiate, mama ta murind când nu depăşea cu mult vâr-staBerthei!

  — Care Bertha? Breuer scutură din cap. Cum aş putea răspunde vreodată? Când mă gândesc că acum doar câteva luni îmi imaginam că tratamentul prin discuţii s-ar putea dezvolta, până la urmă, întro ştiinţă exactă! Dar cum să fii exact cu asemenea întrebări? Poate că ar trebui să măsurăm corectitudinea prin putere: cuvintele tale par puternice, mă mişcă, le simt corecte. Dar poţi avea încredere în sentimente? Fanaticii religioşi de pretutindeni simt o prezenţă divină. Să consider sentimentele lor mai puţin demne de încredere decât ale mele?

  — Mă întreb, cugetă Nietzsche, dacă visele noastre sunt mai aproape de ceea ce suntem decât raţiunea sau sentimentele.

  — Mă surprinde interesul tău pentru vise, Friedrich. Cele două cărţi ale tale abia dacă le menţionează. îmi amintesc doar speculaţia ta că viaţa mentală a omului primitiv mai operează încă în vise.

  — Cred că întreaga noastră preistorie poate fi găsită în textul viselor noastre. Dar visele mă fascinează numai de la distanţă: din nefericire, îmi amintesc foarte puţine din visele mele – deşi unul dintre ele, recent, a fost extrem de clar.

  Cei doi merseră în tăcere, frunze şi crenguţe trosnin-du-le sub picioare. îşi va descrie Nietzsche visul? Breuer învăţase până acum că Nietzsche dezvăluia cu atât mai multe despre el cu cât îl întrebai mai puţin. Cel mai bine era să tacă.

  Câteva minute mai târziu, Nietzsche continuă.

  — E scurt şi, la fel ca al tău, cuprinde atât femei cât şi moarte. Am visat că eram în pat cu o femeie, şi era o luptă. Cred că trăgeam amândoi de cearşafuri. în orice caz, câteva minute mai târziu, m-am trezit legat fedeleş în cearşafuri, atât de strâns încât nu puteam să mă mişc şi începeam să mă sufoc. M-am trezit transpirat, gâfâind şi strigând „Pleacă, pleacă!"

  Breuer încercă să-l ajute pe Nietzsche să-şi amintească mai multe din vis, dar fără nici un folos. Singura asociaţie pe care acesta o putea face cu visul era că înfăşurarea lui în cearşafuri era ca o îmbălsămare egipteană. Devenise o mumie.

  — Mi se pare, spuse Breuer, că visele noastre sunt diametral opuse. Eu visez despre o femeie care mă salvează de la moarte, în timp ce în visul tău femeia este instrumentul morţii!

  — Da, asta spune visul meu. Şi cred că aşa este! A iubi femeia înseamnă a urî viaţa!

  — Nu înţeleg, Friedrich. Iar vorbeşti criptic.

  — Vreau să spun că nu poţi iubi o femeie decât închi-zând ochii în faţa urâţeniei din spatele pielii albe: sânge, vene, grăsime, mucoase, fecale – ororile fiziologice. îndrăgostitul trebuie să-şi întoarcă privirea, trebuie să renunţe la adevăr. Şi, pentru mine, o viaţă fără adevăr este o moarte vie!

  — Deci nu poate exista niciodată loc pentru dragoste în viaţa ta? Breuer oftă adânc. Deşi mie dragostea îmi ruinează viaţa, afirmaţia ta mă face să mă întristez pentru tine, prietene.

  — Visez o dragoste care să însemne mai mult decât doi oameni dorindu-şi cu disperare să se posede unul pe celălalt. Odată, nu de mult, am crezut că am găsit-o. Dar am greşit.

  — Ce s-a întâmplat?

  Părându-i-se că Nietzsche clătinase uşor din cap, Breuer nu insistă. Merseră mai departe împreună, până când Nietzsche rezumă:

  — Visez la o dragoste în care doi oameni să împărtăşească pasiunea de a căuta împreună un adevăr mai înalt. Poate că n-ar trebui s-o numesc dragoste. Poate că adevăratul ei nume este prietenie.

  Ce diferită era discuţia lor din ziua aceea! Breuer se simţea aproape de Nietzsche, simţea chiar nevoia de a merge braţ la braţ cu el. Cu toate acestea, era şi dezamăgit. Ştia că astăzi n-avea să obţină ajutorul de care avea nevoie. Nu era destulă intensitate comprimată într-o discuţie făcută la o plimbare. Era prea uşor, într-un moment inconfortabil, sli aluneci în tăcere şi să-ţi laşi atenţia atrasă de aburii răsuflării sau de trosnetul ramurilor golaşe tremurând în bătaia vântului.

  O dată Breuer rămase în urmă. întorcându-se să-l caute, Nietzsche fu surprins să-l vadă pe însoţitorul său, cu pălăria în mână, aplecat deasupra unei mici plante cu o înfăţişare obişnuită.

  — Digitală, explică Breuer. Am cel puţin patruzeci de pacienţi cu