— în privinţa memoriei inconştiente, conchise Breuer când zgomotul pământului care izbea sicriul de lemn încetă să se mai audă, sunt întru totul de acord cu tine. De fapt, tratamentul prin hipnoză pe care i l-am aplicat Berthei mi-a furnizat multe dovezi ale existenţei sale. Dar, Fried-rich, ce vrei să sugerezi? Cu siguranţă nu că o iubesc pe Bertha pentru că are acelaşi nume ca şi mama mea?

  — Nu ţi se pare remarcabil că deşi am vorbit ore întregi despre pacienta ta Bertha, abia în dimineaţa asta mi-ai spus că ăsta este numele mamei tale?

  — Nu ţi-am ascuns asta. Pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între mama şi Bertha. Chiar şi acum mi se pare fals şi forţat. Pentru mine, Bertha este Bertha Pap-penheim. Nu mă gândesc niciodată la mama. Nici o imagine de-a ei nu-mi pătrunde vreodată în minte.

  — Cu toate acestea, îi pui flori pe mormânt toată viaţa.

  — Pe mormântul întregii mele familii!

  Breuer îşi dădea seama că se încăpăţâna, dar era hotărât, cu toate acestea, să spună tot ce gândea. Simţi un val de admiraţie faţă de vigoarea lui Nietzsche care insista, fără să se plângă, neînfricat, în investigaţia lui psihologică.

  — Ieri am discutat fiecare sens posibil al Berthei. „Curăţarea hornului" a snrnit multe amintiri. Cum se face că numele mamei tale nu ţi-a venit deloc în minte?

  — Cum ţi-^ş putea răspunde? Amintirile inconştiente sunt în afara controlului meu conştient. Nu ştiu unde se află. Au o viaţă proprie. Eu nu pot vorbi decât despre ceea ce simt, ceea ce este real. Iar Bertha qua Bertha este lucrul cel mai real din viaţa mea.

  — Dar tocmai asta e, Josef. Ce altceva am descoperit ieri dacă nu că relaţia ta cu Bertha este ireală, o iluzie ţesută din imagini şi dorinţe care n-au nimic de-a face cu adevărata Bertha?

  vi Ieri am descoperit că fantezia ta despre Bertha te protejează în faţa viitorului, a terorii îmbătrânirii, morţii, uitării. Astăzi realizez că viziunea ta despre Bertha este atinsă şi de fantome ale trecutului. Josef, reală e numai clipa de faţă. De fapt, nu avem decât experienţa propriei noastre persoane în momentul prezent. Bertha nu este reală. Ea nu e decât o fantomă ce vine atât din viitor, cât şi din trecut.

  Breuer nu-l văzuse niciodată pe Nietzsche atât de sigur de sine – sigur de fiecare cuvânt.

  — Hai să-ţi formulez altfel! continuă el. Crezi că tu şi Bertha sunteţi un cuplu intim – cea mai intimă, tainică relaţie posibilă. Nu-i aşa?

  Breuer dădu din cap.

  — Cu toate acestea, spuse Nietzsche energic, eu sunt convins că tu şi Bertha nu aveţi o relaţie intimă în nici un fel. Cred că obsesia ta se va termina când vei putea răspunde la o întrebare fundamentală: Câte persoane sunt în relaţia asta?

  Fiacrul aştepta chiar în faţa lor. Urcară, şi Breuer îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-i ducă la Simmeringer Haide.

  După ce se urcară, Breuer reluă întrebarea.

  — N-am înţeles ce vrei să spui, Friedrich.

  — Fără îndoială îţi dai seama că tu şi Bertha nu aveţi un tete-a-tete. Nu sunteţi niciodată singuri. în fantezia ta apar şi alţii: femei frumoase cu capacităţi de protecţie şi mântuire; bărbaţi fără chip pe care-i înfrângi în lupta pentru favorurile Berthei; Bertha Breuer, mama ta; şi o fetiţă de zece ani cu un zâmbet adorabil. Dacă am descoperit ceva, Josef, este că obsesia ta cu Bertha nu este despre Berthal.

  Breuer dădu din cap şi se cufundă în gânduri. Nietzsche rămase şi el tăcut, privind pe fereastră tot restul drumului. Când coborâră, Breuer îi spuse lui Fischmann să vină să-i ia peste o oră.

  Soarele dispăruse în spatele unui înfricoşător nor cenuşiu şi cei doi se încovoiau sub vântul îngheţat care abia cu o zi înainte măturase stepele ruseşti. Se încheiară până la gât şi o porniră cu paşi iuţi. Nietzsche fu primul care sparse tăcerea.

  — E ciudat, Josef, cum cimitirul mă linişteşte întotdeauna. Ţi-am spus că tatăl meu a fost pastor luteran. Dar ţi-am spus şi că terenul meu de joacă era cimitirul satului? Cunoşti, întâmplător, eseul despre moarte al lui Mon-taigne – în care ne sfătuieşte să locuim într-o cameră cu ferestre spre cimitir? îţi limpezeşte mintea şi, pretinde el, îţi atrage mereu atenţia asupra priorităţilor vieţii. Au cimitirele acelaşi efect şi asupra ta?

  Breuer dădu din cap.

  — îmi place foarte mult eseul acela! A fost o vreme când vizitele la cimitir erau reconfortante pentru mine. Acum câţiva ani, când mă simţeam dărâmat din pricina încheierii carierei mele universitare, căutam mângâiere printre cei morţi. Mormintele mă linişteau cumva, îmi permiteau să banalizez banalul din viaţa mea. Dar apoi, brusc, totul s-a schimbat.

  — Cum aşa?

  — Nu ştiu de ce, dar cumva efectul calmant, de limpezire, al cimitirului a dispărut. Mi-am pierdut respectul, şi îngerii funerari, epitafurile despre cei ce dorm în braţele Domnului au început să mi se pară stupide, patetice chiar. Acum vreo doi ani, am trecut printr-o altă schimbare. Totul în cimitir – pietrele de mormânt, monumentele, cavourile familiale – a început să mă înfricoşeze. Ca un copil, simţeam că cimitirul era bântuit de fantome, şi mă duceam la mormântul părinţilor mei întorcând capiii tot timpul, uitându-mă în jur şi în urma mea. Am început

  * să amân să vin şi căutam pe cineva să mă însoţească. Acum vizitele mele sunt tot mai scurte. Adesea mă tem de vederea mormântului părinţilor mei şi uneori, când stau acolo, mă tem că mă voi scufunda în pământ şi voi fi înghiţit.

  — Ca în coşmarul cu pământul care ţi se lichefiază sub picioare.

  — Ce straniu că vorbeşti despre asta, Friedrich! Acum doar câteva minute mi-a trecut prin minte chiar visul ăsta.

  — Poate că este un vis de