class="p1">  Nietzsche, respectând nevoia de singurătate a lui Breuer, se plimba pe o alee străjuită de pietre funerare din granit şi marmura. Curând intră în zona evreilor bogaţi din Viena – familiile Goldschmidt, Gomperz, Altmann, Wertheimer – care, în moarte ca şi în viaţă, căutau să fie asimilaţi în societatea creştină a Vienei. Mausoleuri mari, găzduind familii întregi, cu intrările baricadate de grilaje grele din fier forjat, împodobite cu ciorchini din fier, erau străjuite de elaborate monumente funerare. Mai jos pe alee se aflau pietre de mormânt masive deasupra cărora erau tot felul de îngeri, cu braţele lor de piatră întinse, cerând, îşi imagină Nietzsche, atenţie şi amintire.

  Zece minute mai târziu, Breuer îl ajunse din urmă.

  — Mi-a fost uşor să te găsesc, Friedrich. Te-am auzit murmurând.

  — Mă amuz compunând poezii burleşti în timp ce mă plimb. Ascultă, spuse el, când Breuer ajunse lângă el. Ultima:

  Deşi pietrele nu aud şi nici nu pot vedea, Fiecare suspină: „Nu mă uita. Nu mă uita."

  Apoi, fără a aştepta un răspuns din partea lui Breuer, întrebă:

  — Cine a fost Adolf, cel de-al treilea Breuer, de lângă părinţii tăi?

  — Adolf a fost singurul meu frate. A murit acum opt ani. Mi s-a spus că mama a murit ca urmare a naşterii lui. Bunica mea s-a mutat la noi să ne crească, dar a murit şi ea, demult. Acum, spuse Breuer încet, s-au dus cu toţii, şi eu sunt următorul la rând.

  — Şi pietricelele? Văd aici multe mormite cu pietricele pe ele.

  — Un foarte vechi obicei evreiesc – doar pentru a-i cinsti pe cei morţi, pentru a simboliza amintirea.

  — A simboliza pentru cine? Iartă-mă, Josef, dacă încalc limitele bunei cuviinţe.

  Breuer îşi slăbi gulerul cămăşii.

  — Nu, nu-i nimic. De fapt, tu pui tipul meu de întrebare iconoclastă, Friedrich. Ce ciudat să fiu stânjenit în acelaşi fel în care eu îi fac pe alţii să se simtă stânjeniţi! Dar n-am nici un răspuns. Nu las pietricelele pentru nimeni. Nu de dragul convenienţelor sociale, nu ca să le vadă alţii – nu am alte rude şi sunt singurul care vizitează vreodată acest mormânt. Nu din superstiţie ori teamă.

  Cu siguranţă nu în speranţa vreunei recompense după aceea: cred din copilărie că viaţa este o licărire între două goluri, întunericul dinainte de naştere şi cel de după moarte.

  — Viaţa – o licărire între două goluri. O imagine frumoasă, Josef. Şi nu e ciudat cât de preocupaţi suntem de cel de-al doilea gol şi niciodată nu medităm la primul?

  Breuer dădu aprobator din cap şi, după câteva clipe, continuă:

  — Pietricelele. Mă întrebi pentru dne las pietricelele. Poate că mâna mea e tentată de pariul lui Pascal. La urma urmei, ce-i de pierdut? E doar o pietricică, un efort neînsemnat.

  — Şi o întrebare neînsemnată, Josef. Pe care am pus-o doar pentru a câştiga timp ca să cântăresc o întrebare mult mai importantă!

  — Ce întrebare?

  — De ce nu mi-ai spus niciodată că pe mama ta o chema Bertha?

  Breuer nu se aşteptase niciodată la această întrebare. Se întoarse să-l privească pe Nietzsche.

  — De ce să-ţi fi spus? Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu ţi-am spus nici că pe fiica mea mai mare o cheamă tot Bertha. Nu este important. După cum ţi-am spus, mama mea a murit când aveam trei ani, şi nu am nici o amintire despre ea.

  — Nici o amintire conştientă, îl corectă Nietzsche. Dar majoritatea amintirilor noastre există în subconştient. Fără îndoială, ai văzut cartea lui Hartmann, Filosofia inconştientului? Este în toate librăriile.

  Breuer dădu din cap.

  — O ştiu bine. Grupul nostru de la cafenea a petrecut ore în şir discutând-o.

  — Este un adevărat geniu în spatele acestei cărţi – dar acesta este editorul, nu autorul. Hartmann este, cel mult, un ucenic de filosof care şi-a însuşit gândurile lui Goethe, Schopenhauer şi Schelling. Dar în faţa editorului, Duncker, îmi scot pălăria – şi Nietzsche îşi flutură pălăria cea verde în aer. Ăsta e un tip care ştie cum să pună o carte sub nasul fiecărui cititor din Europa. E la ediţia a noua! Overbeck îmi spune că s-au vândut peste o sută de mii de exemplare! închipuie-ţi! Şi eu sunt recunoscător dacă una din cărţile mele se vinde în două sute!

  Oftă şi îşi puse pălăria pe cap.

  — Dar să ne întoarcem la Hermann; el discută douăzeci şi patru de aspecte diferite ale inconştientului şi nu lasă nici o îndoială că cea mâi mare parte a memoriei şi proceselor noastre mentale sunt în afara conştientului. Sunt de acord, doar că el nu merge destul de departe: cred că este greu să supraestimezi gradul în care viaţa – adevărata viaţă – este trăită de inconştient. Conştientul nu este decât învelişul transparent care acoperă existenţa: ochiul antrenat poate vedea prin el – până la forţele primitive, la instincte, până la însuşi motorul dorinţei de putere.

  — De fapt, Josef, tu ai făcut aluzie la inconştient ieri când ţi-ai imaginat că intri în visele Berthei. Cum ai formulat – că îţi câştigasei accesul în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, acel sanctuar în care nimic nu se perimează? Dacă imaginea ta trăieşte veşnic în mintea ei, unde e ea găzduită în momentul când Bertha se gândeşte la altceva? Evident că trebuie să existe un vast rezervor al memoriei inconştiente.

  În acel moment se întâlniră cu un grup mic de persoane adunate lângă o boltă care acoperea un mormânt deschis. Patru muncitori ai cimitirului, zdraveni, coborî-seră sicriul cu ajutorul unor frânghii; şi participanţii la înmormântare, chiar şi cei mai în vârstă sau mai fragili, se înşiruiră pentru a arunca în mormânt câte o lopată de ţărână. Breuer şi Nietzsche păşiră în tăcere câteva minute, inhalând mirosul dulce-acrişor, umed şi rece al pământului proaspăt răscolit. Ajunseră la o bifurcaţie. Breuer atinse braţul lui