le sanctificăm înlocuitorii – profesorii, artiştii, femeile frumoase. Şi Josef Breuer, un renumit om de ştiinţă, beatifică, timp de patruzeci de ani, zâmbetul adorator al unei fetiţe pe nume Mary.

  Noi, necredincioşii, trebuie să fim vigilenţi. Şi puternici. Puterea religiei e feroce. Uite cum Breuer, un ateu, tânjeşte să dureze, să fie veşnic observat, iertat, adorat şi protejat. Să fie oare chemarea mea aceea de preot al necredincioşilor? Să mă consum în găsirea şi distrugerea dorinţelor religioase, sub orice deghizare s-ar ascunde ele? Duşmanul e teribil; flacăra credinţei e alimentată fără încetare de frica de moarte, de uitare şi de lipsă de sens.

  Unde o să ne ducă sensul? Dacă descopăr sensul obsesiei ce-o să se întâmple apoi? Se vor atenua simptomele lui Josef? Sau ale mele? Când? O să fie oare suficientă o scurtă cufundare în „înţelegere"? Sau trebuie să fie o cufundare prelungită?

  Şi care sens? Par să fie mai multe sensuri pentru acelaşi simptom, iar Josef nu a început încă să epuizeze lista de sensuri pentru obsesia lui legată de Bertha.

  Poate că trebuie să îndepărtăm sensurile unul câte unul până când Bertha încetează să mai însemne altceva decât pur şi simplu Bertha. O dată ce este eliberată de surplusul de sensuri, o va vedea ca pe o fiinţă omenească, dezgolită şi înspăimântată, o fiinţă, prea omenească, aşa cum este şi ea, şi el, şi suntem de fapt cu toţii.

  CAPITOLUL 20 în dimineaţa următoare Breuer intră în camera lui Nietzsche încă îmbrăcat în paltonul îmblănit, cu o pălărie neagră în mână.

  — Friedrich, uită-te pe fereastră! Globul acela portocaliu, timid, de pe cer – îl recunoşti? Soarele nostru vie-nez şi-a făcut în sfârşit apariţia. îl sărbătorim făcâhd o plimbare astăzi? Amândoi spunem că gândim cel mai bine atunci când ne plimbăm.

  Nietzsche sări de la masă ca împins de arcuri. Breuer nu-l văzuse niciodată mişcându-se atât de repede.

  — Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Surorile nu mi-au dat voie să pun piciorul afară de trei zile. Unde ne putem plimba? Avem destul timp ca să scăpăm de zidurile oraşului?

  — Uite care-i planul meu. De Sabat vizitez mormântul părinţilor mei, în fiecare lună. Vino cu mine astăzi – cimitirul e la mai puţin de o oră de mers cu trăsura. O să fac o escală scurtă, doar cât să pun nişte flori, şi de acolo mergem la Simmeringer. Haide să ne plimbăm o oră prin pădure şi pe pajişte. Ne întoarcem la timp pentru prânz. De Sabat nu programez consultaţii decât după-amiaza.

  Breuer îl aşteptă pe Nietzsche să se îmbrace. Spunea adesea că deşi lui îi plăcea vremea rece, aceasta nu-l plăcea pe el – astfel că, pentru a se proteja de migrenă, îşi puse două pulovere groase şi îşi înfăşură în jurul girului un fular de lână de un metru şi jumătate, apoi se chinui să-şi tragă paltonul peste ele. După ce-şi puse un cozoroc verde pentru a-şi proteja ochii de lumină, îşi acoperi capul cu o pălărie bavareză din fetru.

  În timpul călătoriei cu trăsura, Nietzsche se interesă ce era cu fişele clinice, textele şi revistele medicale înghesuite în buzunarele uşii sau împrăştiate pe locurile libere. Breuer îi spuse că fiacrul era un al doilea cabinet pentru el.

  — Sunt zile când petrec mai mult timp mergând cu trăsura asta decât în cabinetul din Băckerstrasse. Acum câtă-vă vreme, un tânăr student la medicină, Sigmund Freud, a vrut să vadă pe viu cum arată viaţa cotidiană a unui medic şi mi-a cerut voie să mă însoţească pe parcursul unei zile întregi. A fost îngrozit de numărul de ore pe care le-am petrecut în acest fiacru şi s-a hotărât, atunci şi acolo, să urmeze o carieră de cercetător şi nu una de medic.

  În fiacru, ei ocoliră partea de sud a oraşului pe Ringstrasse, traversară nul Viena pe podul Schwarzen-berg, depăşiră palatul de vară şi, trecând prin Reuweg şi apoi prin Simmering Hauptstrasse, ajunseră curând la Cimitirul Central al oraşului Viena. Intrând pe cea de-a treia poartă mare, aparţinând secţiunii evreieşti a cimitirului, Fischmann, care-l conducea de zece ani pe Breuer la mormântul părinţilor săi, parcurse fără să ezite un labirint de mici alei, dintre care pe unele fiacrul abia încăpea, şi se opri în faţa marelui mausoleu al familiei Rothschild. Când Breuer şi Nietzsche coborâră, Fischamnn îi dădu lui Breuer un buchet mare de flori care fusese adăpostit sub bancheta lui. Cei doi păşiră în tăcere de-a lungul unei alei noroioase printre şirurile de pietre funerare. Pe unele nu se aflau decât un nume şi data morţii; altele aveau câte un scurt epitaf; altele erau împodobite cu steaua lui David sau cu nişte mâini cu degete întinse, simbolizând moartea neamului lui Cohen, cel mai sfânt dintre triburi.

  Breuer arătă spre buchetele de flori proaspete aşezate în faţa multora dintre morminte.

  — în acest ţinut al morţilor, aceştia sunt morţi, aceia – arătă spre o porţiune neîngrijită şi abandonată a cimitirului – aceia sunt cu adevărat morţi. Nimeni nu mai are grijă de mormintele lor pentru că nimeni dintre cei în viaţă nu i-a cunoscut vreodată'. Ei ştiu ce înseamnă să fii mort.

  Ajungând la destinaţie, Breuer se opri în faţa unei mari cripte de familie încercuită de o bordură subţire din piatră sculptată. înăuntru se aflau două pietre de mormânt: una mică, verticală pe care scria „Adolf Breuer 1844-l874"; şi o dală din marmură cenuşie mare, plată, pe care fuseseră gravate două inscripţii:

  LEOPOLD BREUER 179l-l872

  Părinte şi profesor iubit.

  Neuitat de fiii săi.

  BERTHA BREUER 1818-l845

  Mamă şi soţie iubită Moartă în plină tinereţe şi frumuseţe.

  Breuer luă micul vas de piatră care se afla pe lespedea de marmură, scoase din el florile uscate de luna trecută şi introduse încet florile pe care le cumpărase, răsfirându-le. După ce aşeză câte o pietricică netedă atât pe lespedea părinţilor, cât şi pe mormântul fratelui său, rămase în picioare tăcut, cu capul plecat.