Şi de ce a spus Nietzsche că nu-i plac femeile cu cravaşe? Trebuie să şefi referit la poza aceea a lui Lou Salome pe care nu ştie că am văzut-o. Trebuie să-şi dea seama că sentimentele lui pentru ea nu sunt atât de diferite de sentimentele mele pentru Bertha. Dacă mă aţâţa el pe tăcute? O mică glumă personală? lată-ne, doi bărbaţi încercând să fie cinstiţi unul cu celălalt

  — dar amândoi îmboldiţi de un spiriduş al duplicităţii.

  Încă o perspectivă nouă! Ceea ce este Nietzsche pentru mine, am fost eu pentru Bertha. Ea amplifica înţelepciunea mea, venera fiecare cuvânt al meu, preţuia şedinţele noastre, abia o aştepta pe următoarea – într-adevăr, m-a convins să o văd de două ori pe zi!

  Şi cu cât mă idealiza mai ostentativ, cu atât o îmbibam de putere. Era calmantul pentru toate chinurile mele. Simpla ei privire mă vindeca de singurătate. Dădea vieţii mele sens şi scop. Simplul ei zâmbet mă făcea dorit, îmi garanta absolvirea pentru toate impulsurile animalice. O iubire ciudată: ne încălzeam fiecare la radiaţiile farmecului celuilalt!

  Cu toate acestea, speranţele îmi cresc. E forţă în dialogul meu cu Nietzsche şi sunt convins că această forţă nu este iluzorie.

  E ciudat că, la numai câteva ore după aceea, am uitat multe din discuţia noastră. O uitare ciudată, nu ca evaporarea unei banale conversaţii de cafenea. Poate exista oare o uitare activă

  — să uiţi ceva nu pentru că este neimportant, ci pentru că este prea important?

  Am notat o frază şocantă: „Suntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită."

  Şi încă una: „A trăi sigur e periculos." Nietzsche spune că întreaga mea viaţă biirgerlich a fost trăită periculos. Cred că vrea să spună că sunt în pericol de a-mi pierde adevăratul eu, sau de a nu deveni cel ce sunt. Dar cine sunt?

  ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 15 DECEMBRIE 1882 în sfârşit, un excurs demn de noi. Apă adâncă, scufundări rapide. Apă rece, apă proaspătă. Ador filosofia vie! Ador filosofia cioplită din experienţa brută. Curajul lui creşte. Voinţa şi provocarea îl călăuzesc. Dar nu e timpul să împart cu el riscurile?

  N-a sosit încă timpul pentru o filosofie aplicată. Când? Peste cincizeci, o sută de ani? Va veni timpul când oamenii vor înceta să se mai teamă de cunoaştere, nu vor mai ascunde slăbiciunea sub numele de „lege morală", vor afla curajul de a rupe lanţurile lui „se cuvine". Atunci oamenii vor tânji după înţelepciunea mea vie. Atunci oamenii vor avea nevoie de îndrumările mele pentru o viaţă cinstită, o viaţă de neîncredere şi descoperiri. O viaţă de stăpâni. De stăpânire a dorinţelor trupeşti. Şi ce dorinţă e mai mare decât dorinţa de a te supune?

  Am şi alte ctntece care trebuie cântate. Mintea mea e încărcată de melodii, iar Zarathustra mă strigă şi mai tare. Meseria mea nu e aceea de tehnician. Cu toate acestea, trebuie să mă apuc de treabă şi să înregistrez toate aleile înfundate şi toate urmele adevărate.

  Astăzi direcţia discuţiei noastre s-a schimbat cu totul. Cheia? Ideea de semnificaţie în locul celei de „origine"!

  Acum două săptămâni, Josefmi-a spus că trata fiecare dintre simptomele Berthei descoperindu-i cauza iniţială. De exemplu, îi trata teama de a bea apă ajutând-o să-şi amintească de faptul că o văzuse odată pe camerista ei lăsându-şi câinele să lipăie apă din paharul Berthei. Am fost sceptic la început, iar acum cu atât mai mult. Imaginea unui câine bând din paharul cuiva – neplăcută? Pentru unii, da! Catastrofală? Cu greu! Cauză a isteriei? Imposibil!

  Nu, asta nu era „cauza", ci manifestarea – vreunei frici mai profunde, persistente! De asta tratamentul lui josefafost aşa de efemer.

  Trebuie să studiem semnificaţia. Simptomul nu e decât un mesager aducând vestea că frica erupe din stratul cel mai interior! Preocupări profunde cu privire lafinitudine, moartea lui Dumnezeu, izolare, scop, libertate – preocupări profunde, ţinute prizoniere o viaţă întreagă – îşi rup acum lanţurile şi lovesc în uşile şi ferestrele minţii. Cer să fie auzite. Şi nu doar auzite, ci trăite!

  Cartea aceea rusească ciudată despre Omul din subterană îmi persistă în minte. Dostoievski spune că unele lucruri nu se spun decât prietenilor; altele nu se spun nici prietenilor; în sfârşit, sunt lucruri pe care nu ţi le spui nici ţie însuţi! Cu siguranţă că acele lucruri pe care Josef nu şi le-a spus nici lui însuşi niciodată erup acum în interiorul său.

  Să ne gândim ce înseamnă Bertha pentru Josef. Ea este evadarea, evadarea periculoasă, evadarea din faţa pericolului vieţii în siguranţă. Şi pasiune, şi mister, şi magie. Ea este marele eliberator în puterea căruia stă comutarea pedepsei cu moartea. Ea are puteri supranaturale; este leagănul vieţii, marea mamă-confesoare: ea absolvă tot ce este sălbatic şi animalic în el. Ea îi asigură victoria asupra tuturor concurenţilor, cu dragoste nepieritoare, tovărăşie eternă şi existenţă veşnică în visele ei. Ea e o pavăză în faţa colţilor timpului, oferindu-i salvarea de abisul din el, siguranţă în faţa abisului de sub el.

  Bertha este un corn al abundenţei plin de mister, protecţie şi salvare! Josef Breuer numeşte asta dragoste. Dar numele ei adevărat este rugăciune.

  Preoţii de parohie, ca tatăl meu, şi-au protejat întotdeauna enoriaşii de Satan. Ei povestesc în predicile lor că Satan este duşmanul credinţei; că pentru a submina credinţa Satan poate lua orice înfăţişare – şi că nimic nu este mai periculos şi mai insidios decât masca scepticismului şi a îndoielii.

  Dar cine ne protejează pe noi – scepticii? Cine ne previne pe noi asupra ameninţărilor la adresa iubirii de înţelepciune şi a urii faţă de servilism? Să fie asta chemarea mea? Noi, scepticii, avem duşmanii noştri, Satanii noştri care ne subminează îndoiala şi plantează seminţele credinţei în cele mai înşelătoare locuri. Astfel ucidem zeii, dar