— Nepreţuind lucrurile pe care eu le preţuiesc! Uneori privesc atât de departe în viaţă că deodată mă uit în jur şi văd că nu m-a însoţit nimeni, că singurul meu tovarăş e timpul.

  — Nu sunt sigur că singurătatea mea e ca a ta. Probabil că n-am îndrăznit niciodată să pătrund în ea atât de adânc ca tine.

  — Poate, sugeră Nietzsche, că Bertha te-a împiedicat să pătrunzi mai adânc.

  — Nu cred că vreau să pătrund mai mult. De fapt, îi sunt recunoscător Berthei că mi-a îndepărtat singurătatea. Asta e încă ceva ce înseamnă ea pentru mine. în ultimii doi ani n-am fost niciodată singur – Bertha se afla întotdeauna acolo, acasă la ea sau la spital, aşteptându-mi vizita. Şi acum este întotdeauna înlăuntrul meu, aşteptând încă.

  — îi atribui Berthei ceva ce ai realizat tu însuţi.

  — Ce vrei să spui?

  — Că eşti tot atât de singur ca înainte, tot atât de singur cât este condamnată să fie fiecare fiinţă. Ţi-ai făurit propria ta icoană şi apoi te-a încălzit compania ei. Poate că eşti mai religios decât erezii

  — Dar, replică Breuer, într-un fel ea este întotdeauna acolo. Sau a fost, timp de un an şi jumătate. Aşa rea cum a fost, a fost cea mai bună, cea mai vitală perioadă din viaţa mea. O vedeam în fiecare zi, mă gândeam la ea tot timpul, o visam noaptea.

  — Mi-ai spus că o dată nu era acolo, Josef – în visul ăla care-ţi revine mereu. Cum este. că tu o cauţi.?

  — începe cu ceva îngrozitor. Pământul începe să se lichefieze sub picioarele mele, şi o caut pe Bertha şi nu pot s-o găsesc.

  — Da, sunt convins că e un indiciu important în visul ăsta. Ce era îngrozitor – că pământul se deschidea?

  Breuer dădu din cap.

  — De ce trebuia s-o cauţi pe Bertha în acel moment, Josef? Ca s-o protejezi? Sau ca să te protejeze ea pe tine?

  Fu o tăcere lungă. De două 6ri Breuer îşi lăsă capul pe spate, ca pentru a-şi forţa atenţia.

  — Nu pot să merg mai departe. E uluitor, dar nu-mi mai funcţionează mintea. Nu m-am simţit niciodată atât de obosit. E abia mijlocul dimineţii, dar mă simt de parcă aş fi lucrat fără să mă opresc zile în şir.

  — Şi eu mă simt la fel. Am lucrat din greu astăzi.

  — Dar bine, după părerea mea. Acum trebuie să plec. Pe mâine, Friedrich.

  EXTRASE DIN NOTELE DOCTORULUI BREUER ASUPRA CAZULUI ECKARTMULLER, 15 DECEMBRIE 1882

  Să fie doar câteva zile de când l-am implorat pe Nietzsche să se destăinuie? Astăzi, în sfârşit, era gata, nerăbdător. A vrut să-mi spună că se simţea îngrădit de cariera sa universitară, că îi displăcea să-şi întreţină mama şi sora, că e singur şi că a suferit din pricina unei femei frumoase.

  Da, în sfârşit a vrut să mi se destăinuie. Şi totuşi, e uluitor – eu nu l-am încurajat! Nu că nu doream să ascult. Nu, mai rău! Mă deranja că vorbeşte! Mă deranja că-mi răpeşte timpul!

  Să fie doar două săptămâni de când am încercat să-l manipulez pentru a-mi dezvălui câte-o bucăţică din el, de când m-am plâns lui Max şi lui Frâu Becker că e prea închis, de când mi-am aplecat urechea la buzele lui pentru a-l auzi spunând: „Aju-tă-tnă, ajută-mă", de când i-am promis: „Poţi conta pe mine"?

  Atunci de ce l-am neglijat azi? Am devenit lacom? Acest proces de consiliere – cu cât merge mai departe, cu atât îl înţeleg mai puţin. Totuşi, mă constrânge. Mă gândesc din ce în ce mai mult la discuţiile mele cu Nietzsche; uneori ele întrerup chiar o fantezie despre Bertha. Aceste şedinţe au devenit momentul cel mai important al zilei. Sunt lacom cu timpul meu şi adesea abia o aştept pe următoarea. De asta l-am lăsat azi pe Nietzsche să amâne?

  În viitor – cine ştie când, poate peste cincizeci de ani? – acest tratament prin discuţii s-ar putea să devină banal. „Doctorii fricii" vor deveni o specialitate standard. Şi facultăţile de medicină – sau poate cele de filosofie – îi vor pregăti.

  Ce-ar trebui să conţină programa unui viitor „doctor al fricii"? Deocamdată, pot fi sigur de un curs esenţial: „relaţia"! lată unde apare complexitatea. Aşa cum chirurgii trebuie să înveţe mai întâi anatomie, viitorul „doctor al fricii" trebuie să înţeleagă mai întâi relaţia dintre cel care consiliază şi cel care este consiliat. Şi, dacă e să contribui la ştiinţa unei asemenea consilieri, trebuie să învăţ să observ relaţia la fel de obiectiv ca şi creierul porumbelului.

  Să observ o relaţie nu e uşor când sunt şi eu o parte din ea. Totuşi, remarc tendinţele evidente.

  Îl criticam pe Nietzsche, dar acum n-o mai fac. Dimpotrivă, sunt tot mai convins că mă poate ajuta.

  Credeam că îl pot ajuta eu pe el. Acum n-o mai fac. Am puţine să-i ofer. El are să-mi ofere totul.

  Concuram cu el, pentru a imagina capcane de şah pentru el. Acum n-o mai fac! Intuiţia lui este extraordinară. Intelectul lui are aripi. Mă uit la el ca o găină la un şoim. îl venerez prea mult? Poate că de asta nu vreau să-l aud vorbind. Poate că nu vreau să ştiu de suferinţa lui, de imperfecţiunea lui.

  Măgândeam cum să-l „manevrez". Acum n-o mai fac! Adesea simt valuri mari de căldură faţă de el. Asta e o schimbare. Odată am comparat situaţia noastră cu cea a lui Robert care-şi dresa pisoiul: „Stai deoparte, lasă-l să-şi bea laptele. Mai târziu, te va lăsa să-l atingi." Astăzi, pe la mijlocul discuţiei noastre, o altă imagine mi-a trecut prin minte: doi pisoi tigraţi, cu capetele atingându-li-se, sorbind lapte din acelaşi castronaş.

  Alt lucru ciudat. De ce am menţionat că o „frumuseţe complet formată" mi-a vizitat biroul de curând?