— încep să cred că am nevoie de un alt cuvânt decât frumuseţe. Mathilde are toate componentele frumuseţii. Are estetica, dar nu puterea frumuseţii. Poate că ai dreptate – totul mi-e prea familiar. Prea des văd carnea şi sân-gele de sub piele. Un alt factor este că nu există competiţie; n-au fost niciodată alţi bărbaţi în viaţa Mathildei. A fost o căsătorie aranjată.

  — Mă descumpăneşte că-ţi doreşti competiţie, Josef. Abia acum câteva zile mi-ai spus că te îngrozeşte.

  — Vreau şi nu vreau competiţie. îţi aminteşti, ai spus că nu trebuie să încerc să explic. Pur şi simplu dau glas cuvintelor aşa cum îmi vin. Să văd. să-mi adun gân-durile. Da, femeia frumoasă are mai multă putere dacă este dorită de alţi bărbaţi. Dar o astfel de femeie este prea periculoasă – m-ar frige. Poate că Bertha e compromisul perfect – nu este încă formată complet! E frumoasă în embrion, incompletă încă.

  — Deci, întrebă Nietzsche, e mai sigură pentru că nu concurează alţi bărbaţi pentru ea?

  — Nu tocmai. E mai sigură pentru că eu am întâietate. Orice bărbat ar dori-o, dar îmi pot înfrânge cu uşurinţă concurenţii. Ea este – sau, mai degrabă, a fost – total dependentă de mine. Săptămâni în şir a refuzat să mă-nânce dacă nu o hrăneam eu personal, la fiecare masă.

  Fireşte, ca medic al ei, deplângeam regresia pacientei mele. Ţţ, ţţ, plescăiam din limbă. Ţţ, ţţ, ce păcat! îmi exprimam îngrijorarea profesională faţă de familia ei, dar în taină, ca bărbat – şi n-aş recunoaşte niciodată asta faţă de altcineva în afară de tine – îmi savuram victoria. Când mi-a spus, într-o zi, că mă visase, am fost în extaz. Ce victorie – să pătrund în încăperea cea mai intimă a sufletului ei, un loc în care nici un alt bărbat nu şi-a câştigat vreodată dreptul de a intra! Şi cum imaginile din vis nu mor, este un loc unde voi rămâne pentru totdeauna!

  — Deci, Josef, câştigi concursul fără a fi trebuit să concurezi!

  — Da, asta e o altă semnificaţie a Berthei – concurs fără probleme, victorie asigurată. Dar o femeie frumoasă fără siguranţă – asta-i altceva.

  Breuer tăcu.

  — Continuă, Josef. încotro se îndreaptă gândurile tale acum?

  — Mă gândeam la o femeie nesigură, o frumuseţe complet formată, cam de vârsta Berthei, care a venit să mă vadă la cabinet acum vreo două săptămâni, o femeie căreia mai mulţi bărbaţi i-au adus omagii. Am fost fermecat de ea – şi îngrozit! Am fost în aşa măsură incapabil să mă opun ei încât n-am putut s-o las să aştepte şi am primit-o peste rând, înaintea celorlalţi pacienţi. Şi când mi-a făcut o cerere nepotrivită din punct de vedere medical, abia am putut rezista dorinţelor ei.

  — Ah, cunosc această dilemă, spuse Nietzsche. Femeia cea mai dorită este cea mai înspăimântătoare. Şi, bineînţeles, nu din cauza a ceea ce este, ci din cauza imaginii noastre despre ea. Foarte trist!

  — Trist, Friedrich?

  — Trist pentru femeia care nu este niciodată cunoscută şi, de asemenea, trist şi pentru bărbat. Cunosc această tristeţe.

  — Ai cunoscut şi tu o Bertha?

  — Nu, dar am cunoscut o femeie ca cealaltă pacientă pe care mi-ai descris-o – cea care nu poate fi refuzată.

  Lou Salome, se gândi Breuer. Lou Salome, fără nici o îndoială! în sftrşit, vorbeşte despre ea!

  Deşi n-ar fi vrut să abată accentul discuţiei, Breuer insistă.

  — Şi ce s-a întâmplat cu femeia aceea pe care n-o puteai refuza?

  Nietzsche ezită, apoi îşi scoase ceasul.

  — Am dat de un filon bogat astăzi – cine ştie, poate un filon bogat pentru amândoi. Dar nu prea mai avem timp şi sunt sigur că mai ai multe de spus. Te rog, continuă să-mi povesteşti ce înseamnă Bertha pentru tine.

  Breuer ştia că Nietzsche era'mai aproape decât oricând de a-şi dezvălui propriile probleme. Poate că ar mai fi fost necesare doar câteva întrebări puse cu grijă în acest moment. Totuşi, când îl auzi pe Nietzsche îndemnându-l din nou: „Nu te opri: ideile îţi curg", Breuer fu prea bucuros să continue.

  — Mă plâng de complicaţiile vieţii duble, ale vieţii secrete. Cu toate acestea, o preţuiesc. Viaţa burgheză, de suprafaţă este mortală – e prea vizibilă, i se poate vedea prea clar sfârşitul şi toate actele ce duc direct spre sfârşit. Sună nebuneşte, ştiu, dar viaţa dublă este o viaţă în plus. Conţine promisiunea unei durate de viaţă prelungite.

  Nietzsche aprobă din cap.

  — Simţi că timpul devorează posibilităţile vieţii de suprafaţă, în timp ce viaţa secretă este inepuizabilă?

  — Da, nu e exact ce am spus eu, dar este ceea ce vreau să spun. încă ceva, poate lucrul cel mai important, este sentimentul inefabil pe care-l aveam când eram cu Bertha sau pe care-l am acum, când mă gândesc la ea. Beatitudine! Ăsta-i cuvântul cel mai apropiat.

  — Josef, am crezut întotdeauna că suntem îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită!

  — „îndrăgostiţi mai mult de dorinţă decât de fiinţa dorită}." repetă Breuer. Te rog, dă-mi o hârtie. Vreau să ţin minte asta.

  Nietzsche rupse o foaie din caietul său şi aşteptă până când Breuer scrise propoziţia, împături hârtia şi o puse în buzunarul hainei.

  — Şi încă ceva, continuă Breuer, Bertha îmi uşurează povara singurătăţii. De când mă ştiu am fost înspăimântat de spaţiile goale dinlăuntrul meu. Şi singurătatea mea nu are nimic de-a face cu prezenţa ori absenţa oamenilor, înţelegi ce vreau să spun?

  — Ah, cine te-ar putea înţelege mai bine? Uneori cred că sunt cel mai singur om din întreaga existenţă. Şi, ca şi tine, nu are nimic de-a face cu prezenţa altora – de fapt, îi urăsc pe ceilalţi, care mă jefuiesc de solitudinea mea fără să-mi ofere însă cu adevărat companie.

  — Ce vrei