chiar şi colegii – m-au compătimit pentru nenorocul meu, şi sunt sigur că istoria va înregistra că boala lui Nietzsche i-a încheiat în mod tragic cariera. Dar nu-i aşa! Adevărul este exact pe dos. Postul de profesor la Universitatea din Basel era condamnarea mea la moarte. Mă condamna la viaţa falsă a facultăţii şi la a-mi petrece restul zilelor furnizând sprijin material pentru mama şi sora mea. Eram, în mod fatal, prins în capcană.

  — Şi-arunci, Friedrich, migrena – marele eliberator – a coborât asupra ta!

  — Nu este atât de diferit, nu-i aşa, Josef, de obsesia asta care coboară asupra ta? Poate că semănăm mai mult decât credem!

  Breuer închise ochii. Ce bine era să se simtă atât de apropiat de Nietzsche. îi dădură lacrimile; se prefăcu a-i veni să tuşească, pentru a putea întoarce capul.

  — Să continuăm, spuse Nietzsche impasibil. Facem progrese. înţelegem că Bertha reprezintă pasiune, mister, o evadare periculoasă. Ce altceva, Josef? Ce alte semnificaţii sunt cuprinse în ea?

  — Frumuseţe! Frumuseţea Berthei este o parte importantă a misterului. Uite, ţi-am adus să vezi asta.

  Îşi deschise servieta şi scoase o fotografie. Punându-şi ochelarii săi groşi, Nietzsche se duse la fereastră s-o studieze la lumină. Bertha, îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, purta un costum de călărie. Avea o jachetă strimtă: două şiruri de nasturi mici, de la talia ei subţire până la bărbie, se luptau să-i strângă pieptul puternic. Cu mâna stingă îşi ţinea delicat fusta şi o cravaşa lungă. Din cealaltă mână îi atârnau mănuşile. Avea un nas puternic, părul scurt şi pieptănat sever; iar pe cap avea o pălărie neagră, aşezată oarecum neglijent. Avea ochii mari şi întunecaţi. Nu se deranja să se uite spre aparat, d privea undeva departe.

  — O femeie formidabilă, Josef, spuse Nietzsche dân-du-i înapoi fotografia şi reaşezându-se. Da, e de o mare frumuseţe – dar nu-mi plac femeile care poartă cravaşe.

  — Frumuseţea, spuse Breuer, este o parte importantă a ceea ce înseamnă Bertha. Sunt captivat uşor de o asemenea frumuseţe. Mai uşor decât majoritatea bărbaţilor, cred. Frumuseţea este un mister. Nu prea ştiu cum să vorbesc despre asta, dar o femeie care are o anumită combinaţie de carne, sâni, urechi, ochi mari şi întunecaţi, nas, buze – mai ales buze – pur şi simplu uni inspiră veneraţie. Sună stupid, dar cred, aproape, că asemenea femei au puteri supraomeneşti!

  — Ca să facă – ce?

  — E prea stupid!

  Breuer îşi ascunse faţa în mâini.

  — Curăţă hornul", Josef. Suspendă-ţi raţiunea – şi vorbeşte! Ai cuvântul meu că nu te judec!

  — N-o pot pune în cuvinte.

  — încearcă să închei fraza asta: „în prezenţa frumuseţii Berthei simt."

  — „în prezenţa frumuseţii Berthei simt. simt." Ce simt? Simt că sunt în măruntaiele pământului – în centrul existenţei. Sunt exact acolo unde ar trebui să fiu. Sunt în locul unde nu există întrebări cu privire la viaţă sau scop – centrul – căminul siguranţei. Frumuseţea ei îmi oferă o siguranţă infinită. îşi ridică privirea. Vezi, ţi-am spus că toate astea nu au nici un sens.

  — Continuă, spuse Nietzsche imperturbabil.

  — Pentru ca eu să fiu captivat, femeia trebuie să aibă o anumită privire – o văd acum în minte —, ochi strălucitori, larg deschişi, buze ce se închid într-un surâs afectuos. Pare să spună – oh, nu ştiu.

  — Continuă, Josef, te rog! Continuă să-ţi imaginezi zâmbetul! îl vezi încă?

  Breuer închise ochii şi dădu din cap.

  — Ce-ţi spune?

  — Spune: „Eşti adorabil. Tot ce fad tu e bine. Oh, dragul meu, îţi pierzi controlul, dar e de aşteptat asta la un băiat." Acum o văd întorcându-se spre alte femei din jurul ei şi spunând: „Nu-i aşa că e grozav? Nu-i aşa că e drăguţ? O să-l iau în braţe şi-o să-l mângâi."

  — Poţi să-mi mai spui ceva despre acel zâmbet?

  — îmi spune că mă pot juca, pot face orice vreau. Pot să intru în bucluc —, dar, orice^ar fi, ea va continua să fie încântată de mine, să mă găsească adorabil.

  — Are zâmbetul ăsta vreo istorie personală pentru tine, Josef?

  — Ce vrei să spui?

  — Priveşte în urmă. Se află un astfel de zâmbet printre amintirile tale?

  Breuer scutură din cap.

  — Nu, nici o amintire.

  — Răspunzi prea repede! insistă Nietzsche. Ai început să scuturi din cap înainte de a-mi sfârşi întrebarea. Caută! Priveşte pur şi simplu acel zâmbet cu ochii minţii şi vezi ce iese.

  Breuer închise ochii şi îşi scormoni memoria.

  — Am văzut-o pe Mathilde adresându-i zâmbetul ăsta fiului nostru, Johannes. De asemenea, când aveam zece sau unsprezece ani, eram îndrăgostit de o fată pe nume Mary Gompertz – ea mi-a adresat acest zâmbet! Exact acest zâmbet. Am fost dezolat când familia ei s-a mutat. N-am mai văzut-o de treizeci de ani, dar tot mai visez la Mary.

  — Altcineva? Ai uitat zâmbetul mamei tale?

  — Nu ţi-am spus? Mama mea a murit când eu aveam trei ani. Avea doar douăzeci şi opt de ani, dar a murit după ce l-a născut pe fratele meu mai mic. Mi s-a spus că era frumoasă, dar eu nu am nici o amintire despre ea.

  — Dar soţia ta? Mathilde are zâmbetul ăsta magic?

  — Nu. De asta pot să fiu sigur. Mathilde e frumoasă, dar zâmbetul ei nu are nici o putere pentru mine. Ştiu că e stupid să mă gândesc că Mary, la zece ani, avea putere, în timp ce Mathilde n-are niciuna. Dar aşa mi se pare mie. în căsnicia noastră eu sunt acela care are putere asupra ei, ea îşi doreşte protecţia mea. Nu, Mathilde n-are magie, nu ştiu de ce.

  — Magia presupune întuneric şi mister, spuse Nietzsche. Probabil că misterul ei a fost anihilat de familiariI tatea celor paisprezece ani de căsnicie. O cunoşti prea bine? Poate