Acesta continuă să vorbească, măsurat şi calm.

  — Ceea ce mă intrigă este tenacitatea obsesiei tale. Ca o scoică agăţată de stânca sa. N-am putea, Josef, doar pentru o clipă, s-o înlăturăm şi să aruncăm o privire dedesubt? Descarcă-te, îţi spun! încearcă să răspunzi la această întrebare: Cum ar fi viaţa – viaţa ta – fără Bertha? Vorbeşte doar. Nu încerca să construieşti un sens, nici măcar să construieşti fraze. Spune orice îţi vine în minte!

  — Nu pot. Sunt epuizat. Sunt ca un arc întins.

  — Nu te mai plimba. închide ochii şi încearcă să descrii ce vezi în spatele pleoapelor. Lasă-ţi pur şi simplu gândurile să curgă – nu le controla.

  Breuer se opri în spatele fotoliului lui Nietzsche şi se agăţă de spătar. Cu ochii închişi, se legăna înainte şi înapoi, aşa cum făcea tatăl lui când se ruga, şi, încet, începu să-şi murmure gândurile.

  — O viaţă fără Bertha – o viaţă cenuşie, fără culoare. şublere. gradaţii. pietre funerare. totul hotărât, acum şi pentru totodeauna – aş fi aici, m-ai găsi aici – întotdeauna! Chiar aici, pe locul ăsta, cu trusa asta medicală, în hainele astea, cu faţa asta care, cu fiecare zi, va deveni mai întunecată şi mai jigărită.

  Breuer respiră adânc, simţindu-se mai puţin agitat, şi se aşeză.

  — Viaţa fără Bertha? Ce altceva? Eu sunt un om de ştiinţă, dar ştiinţa nu are culoare. în ştiinţă trebuie doar să lucrezi, nu să încerci să trăieşti. am nevoie de farmec. şi pasiune. nu poţi trăi fără farmec. Asta înseamnă Bertha, pasiune şi farmec. Viaţa fără pasiune – cine poate duce o astfel de viaţă? Deschise brusc ochii. Tu poţi? Poate cineva?

  — Te rog, „curăţă-ţi hornul" în privinţa pasiunii şi a vieţii, îl încuraja Nietzsche.

  — Una dintre pacientele mele este moaşă, continuă Breuer. Este bătrână, uscată, singură. Inima îi este slăbită.

  Dar are încă pasiunea vieţii. Am întrebat-o odată care este sursa pasiunii ei. Mi-a spus că este momentul acela când ridici un nou-născut tăcut şi-i dai o palmă pentru a-l trezi la viaţă. Se regenera, spunea ea, cufundându-se în acel moment de mister, acel moment de răscruce între existenţă şi uitare.

  — Dar tu, Josef?

  — Sunt ca moaşa aceea! Vreau să mă aflu în preajma misterului. Pasiunea mea pentru Bertha nu este naturală – e supranaturală, ştiu asta – dar am nevoie de farmec. Nu pot trăi în alb şi negru.

  — Toţi avem nevoie de pasiune, Josef, spuse Nietzsche. Pasiunea dionisiacă este viaţa. Dar trebuie să fie pasiunea magică sau înjositoare? Nu se poate găsi o cale de a stăpâni pasiunea?

  Dă-mi voie să-ţi povestesc despre un călugăr budist pe care l-am întâlnit anul trecut în Engadin. Duce o viaţă sărăcăcioasă. Meditează jumătate din timp şi petrece săp-tămâni în şir fără a schimba o vorbă cu nimeni. Regimul lui e simplu, o singură masă pe zi, orice poate cerşi, probabil doar câte un măr. Dar se gândeşte la mărul ăia până când explodează de roşu, suculent şi sănătos ce este. Până la sfârşitul zilei, îşi anticipează cu pasiune masa. Ce vreau să spun, Josef, este că nu trebuie să renunţi la pasiune. Dar trebuie să schimbi condiţiile pasiunii tale.

  Breuer dădu din cap.

  — Continuă, îl îndemnă Nietzsche. Spune-mi mai multe despre Bertha – ce înseamnă ea pentru tine.

  Breuer închise ochii.

  — Mă văd alergând împreună cu ea. Fugind. Bertha înseamnă evadare – o evadare periculoasă.

  — Cum aşa?

  — Bertha este un pericol. înainte de ea, trăiam după nişte reguli. Acum cochetez cu limitele acestor reguli – poate că asta vroia să spună moaşa. Mă gândesc să-mi arunc în aer viaţa, să-mi sacrific cariera, să comit un adulter, să-mi pierd familia, să emigrez, să iau viaţa de la capăt împreună cu Bertha. Breuer se bătu cu palma peste frunte. Stupid! Stupid! Ştiu că no s-o fac niciodată!

  — Dar e o seducţie în acest balans periculos pe muchie?

  — O seducţie? Nu ştiu. Nu pot răspunde. Nu-mi place pericolul! Dacă e o seducţie, nu e aceea a pericolului – cred că seducţia este a evadării, nu din faţa pericolului, ci din faţa siguranţei. Poate că am trăit prea sigur.

  — Poate, Josef, că a trăi sigur este periculos. Periculos şi mortal.

  — A trăi sigur este periculos. Breuer murmură cuvintele pentru sine de mai multe ori. A trăi sigur este periculos. A trăi sigur este periculos. Un gând plin de forţă, Friedrich. Deci asta înseamnă Bertha: fuga de viaţa periculoasă, mortală? Este Bertha dorinţa mea de libertate – evadarea mea din capcana timpului?

  — Poate din capcana timpului tău, a momentului tău istoric. Dar, Josef, spuse el solemn, nu face greşeala să crezi că Bertha te va conduce în afara timpului! Nu se poate evada din timp, asta e povara noastră cea mai mare. Iar provocarea noastră cea mai mare este să trăim în ciuda acestei poveri.

  De data aceasta Breuer nu protestă că Nietzsche îşi reluase tonul de filosof. Filosofarea asta era diferită. Nu ştia ce s&facă cu vorbele lui Nietzsche, dar ştia că îl impresionaseră, îl tulburaseră.

  — Fii sigur, spuse el, că nu am vise de nemurire. Viaţa de care vreau să fug este viaţa medicului-burghez din Viena anului 1882. Ştiu, alţii îmi invidiază viaţa – pe mine mă îngrozeşte. Mă îngrozeşte monotonia şi previzi-bilitatea ei. Mă îngrozeşte atât de mult încât uneori mă gân-desc la viaţa mea ca la o condamnare la moarte. înţelegi ce vreau să spun, Friedrich?

  Nietzsche dădu din cap.

  — îţi aminteşti că m-ai întrebat, cred că prima dată când am stat de vorbă, dacă există vreun avantaj în a suferi de migrene. A fost o întrebare bună. M-a ajutat să-mi reconsider viaţa. Şi îţi aminteşti răspunsul meu? Că migrenele m-au obligat să-mi dau demisia de la universitate? Toată lumea – familia, prietenii,