Adio, draga mea Lou, n-am să te mai văd niciodată. Protejează-ţi sufletul de astfel de fapte şi dăruieşte altora, şi în special prietenului meu Râe, binele pe care nu mi l-ai putut dărui mie.

  N-am creat eu lumea, Lou, şi aş fi vrut s-o fac – atunci aş putea purta întreaga vină că lucrurile s-au petrecut aşa cum s-au petrecut între noi.

  Adio, dragă Lou, nu ţi-am citit scrisoarea până la sfârşit, dar am citit deja prea mult.

  F. N.

  *,;

  CAPITOLUL 19

  — 1 jungem nicăieri, Friedrich. Mi-e din ce în ce mai rău.

  Nietzsche, care scria la masă, nu-l auzise pe Breuer intrând. Acum se întoarse, deschise gura să vorbească, dar rămase tăcut.

  — Te-am speriat, Friedrich? Trebuie să fie năucitor să te trezeşti că-ţi intră medicul în cameră plângându-se că-i este mai rău! Mai ales când este îmbrăcat impecabil şi îşi poartă trusa medicală neagră cu o aroganţă profesională!

  Dar, crede-mă, înfăţişarea mea exterioară este înşelătoare. Pe dedesubt, hainele îmi sunt ude, cămaşa mi se lipeşte de piele. Obsesia asta cu Bertha – e ca un vârtej de apă în mintea mea. îmi absoarbe orice gând curat!

  Nu dau vina pe tinel Breuer se aşeză lângă masă. E vina mea că nu progresăm. Eu am fost acela care te-a îndemnat să ataci obsesia direct. Ai dreptate, nu mergem destul de în profunzime. Nu facem decât să curăţăm frunzele uscate, când ar trebui de fapt să smulgem buruienile.

  — Da, nu smulgem nimic! Trebuie să ne reconsiderăm procedeul. Şi eu mă simt descurajat. Ultimele noastre şedinţe au fost false şi superficiale. Uite ce-am încercat să facem: să disciplinăm gândurile, să controlăm comportamentul! Dresarea gândirii şi formarea comportamentului! Metodele astea nu sunt pentru lumea umană! Ah, nu suntem dresori de animale!

  — Da, da! După ultima sesiune mă simt ca un urs dresat să danseze pe două picioare!

  — Exact! Un profesor trebuie să înalţe oamenii. în schimb, la ultimele câteva întâlniri, eu te-am coborât atât pe tine cât şi pe mine. Nu putem aborda preocupări umane cu metode pentru animale.

  Nietzsche se ridică şi arătă spre şemineu, la fotoliile care-i aşteptau.

  — Stăm jos? în timp ce se aşeza, lui Breuer îi trecu prin minte că deşi viitorii „doctori ai disperării" s-ar putea dispensa de instrumentele medicale tradiţionale – stetoscopul, otoscopul, oftalmoscopul – îşi vor dezvolta în schimb propriile lor instrumente, începând cu două fotolii confortabile în faţa şemineului.

  — Deci, începu Breuer, să ne întoarcem unde eram înainte de această nereuşită campanie directă împotriva obsesiei mele. Ai avansat teoria că Bertha este o diversiune, nu o cauză, şi că adevăratul centru al fricii mele îl constituie teama de moarte şi ateismul. Posibil! Cred că s-ar putea să ai dreptate! Este cu siguranţă adevărat că obsesia mea legată de Bertha mă ţine la suprafaţa lucrurilor, nelăsându-mi timp pentru gânduri mai adânci sau mai întunecate.

  Cu toate astea, Friedrich, explicaţia ta nu mi se pare întru totul satisfăcătoare. în primul rând există încă întrebarea „De ce Bertha?" Dintre toate modurile posibile de a mă apăra în faţa fricii, de ce să aleg tocmai această obsesie stupidă? De ce nu o altă metodă, o altă fantezie?

  În al doilea rând, spui că Bertha nu este decât o diversiune pentru a-mi distrage atenţia de la esenţa fricii mele. Totuşi, „diversiune" este un cuvânt palid. Nu e de-ajuns pentru a explica puterea obsesiei mele. Sunt constrâns în mod supranatural să mă gândesc la Bertha; e un sens ascuns, puternic, în asta.

  — Sens! Nietzsche bătu zgomotos cu palma în braţul fotoliului. Exact! Am gândit paralel cu tine de când ai plecat, ieri. Cuvântul ăsta, „sens", ar putea fi cheia. Poate că greşeala ta de la început a fost că ai neglijat sensul acestei obsesii. Pretinzi că vindecai fiecare dintre simptomele isterice ale Berthei descoperindu-i originea. Şi, de asemenea, că această metodă „a originii" nu este relevantă în cazul tău pentru că originea obsesiei tale cu privire la Bertha este deja cunoscută – pentru că a început când ai cunoscut-o şi s-a intensificat după ce ai încetat s-o mai vezi.

  Dar, probabil, continuă Nietzsche, că ai folosit un alt cuvânt decât trebuia. Probabil că ceea ce contează nu este originea – adică prima apariţie a simptomelor —, ci sensul fiecărui simptom! Poate – aici Nietzsche vorbi aproape în şoaptă, ca şi când ar fi destăinuit un secret de mare importanţă —, poate că simptomele sunt mesageri ai unui sens şi vor dispărea doar atunci când mesajul lor este înţeles. Dacă-i aşa, următorul nostru pas este evident: dacă e să învingem simptomele, trebuie să stabilim ce înseamnă pentru tine obsesia cu privire la Bertha!

  Ce-o mai urma? se întrebă Breuer. Cum faci să descoperi sensul unei obsesii? Era contaminat de entuziasmul lui Nietzsche şi aştepta instrucţiuni. Dar Nietzsche se lăsase pe spătarul fotoliului, îşi scosese pieptenele şi începuse să-şi pieptene mustaţa. Breuer deveni încordat şi agitat.

  — Ei bine, Friedrich? Aştept! îşi frecă pieptul, respi-rând adânc. Tensiunea asta din pieptul meu creşte cu fiecare minut pe care-l stau aici. în curând o să explodeze. Nu o pot îndepărta raţional. Spune-mi cum să încep! Cum pot descoperi un sens pe care eu însumi l-am ascuns?

  — Nu încerca să descoperi sau să rezolvi nimic! răspunse Nietzsche, încă pieptănându-şi mustaţa. Asta va fi treaba mea! Treaba ta este doar să „cureţi hornul". Vorbeşte-mi despre ce înseamnă Bertha pentru tine.

  — N-am vorbit deja prea mult despre asta? Să-mi rumeg iarăşi gândurile despre ea? Le-ai auzit pe toate – cum o ating, cum o dezbrac, cum o mângâi, casa mea în flăcări, toţi morţi, cum fug cu ea în America. Chiar vrei să auzi toată mizeria asta din nou?

  Breuer se ridică brusc şi începu să se plimbe de colo