periodic. Conform descrierii făcute de Lou Salome scrisorilor lui, astă e metoda lui preferată. Cred că are înlăuntrul său un vast depozit de mânie. De ce? mă întreb. Din cauza bolii? Sau a lipsei de recunoaştere profesională? Sau pentru că nu s-a bucurat niciodată de căldura unei femei?

  Se pricepe la insulte. Aş vrea să-mi amintesc câteva dintre cele mai alese. Mi-a plăcut când a numit-o pe Lou Salome „fiară în pielea unui animal domestic".

  Lui îi vine uşor – nu şi mie. Are foarte mare dreptate în privinţa incapacităţii mele de a-mi exprima mânia. E moştenire de familie. De la tatăl meu, de la unchii mei. Pentru evrei, reprimarea mâniei este un mod de supravieţuire. Nu pot nici măcar să localizez mânia. Insistă că o am faţă de Bertha – dar sunt sigur că o confundă cu propria lui mânie faţă de Lou Salome.

  Ce nenoroc pe el să şefi încurcat cu ea! Aş vrea să-i pot oferi compasiune. Când te gândeşti! Omul ăsta n-are aproape nici un fel de experienţă cu femeile. Şi de cine alege să se îndrăgostească? Tocmai de cea mai puternică femeie pe care am văzut-o vreodată. Şi are abia douăzeci şi unu de ani! Dumnezeu să ne ferească atunci când va fi în plină maturitate! Şi singura altă femeie din viaţa lui este sora sa, Elisabeth – sper să n-o întâlnesc niciodată. Pare să aibă aceeaşi forţă ca şi Lou Salome şi probabil e mai rea!

  Astăzi mi-a cerut să mi-o imaginez pe Bertha ca un sugar care se zvârcoleşte în scutecele sale – şi să-i spun cât de frumoasă este, imaginându-mi cum mă priveşte fix cu ochii saşii şi gâtul înţepenit.

  Astăzi mi-a spus să-mi pun câte un creiţar în pantof pentru fiecare vis şi să păşesc pe el toată ziua. De unde-i vin ideile? Pare să aibă o sursă inepuizabilă!

  să strig „Nu!" şi să mă ciupesc, să număr toate scenele pe care mi le imaginez şi să le notez într-un registru, sămerg cu monede în pantof, să-i dau bani lui Schonerer. să mă autope-depsesc pentru că mă autotorturez. Nebunie!

  Am auzit că urşii sunt învăţaţi să danseze şi să stea în două picioare încălzind cărămizile din podeaua de sub ei. Diferă mult de metoda asta? El încearcă să-mi dreseze mintea cu aceste mici metode ingenioase de a mă pedepsi.

  Şi totuşi eu nu sunt urs, iar mintea mea e prea bogată pentru tehnicile unui dresor de animale. Eforturile astea sunt ineficiente – şi sunt înjositoare!

  Dar nu-l pot învinovăţi. Eu i-am cerut să-mi atace simp-tomele direct. îmi face pe plac. Nu pune suflet în eforturile astea. Tot timpul a insistat că dezvoltarea e mai importantă decât confortul.

  Trebuie să existe o altă cale.

  EXTRASE DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 9-l4 DECEMBRIE 1882

  Seducţia unui „sistem"! I-am căzut victimă o vreme, astăzi! Am crezut că exprimarea mâniei se află în spatele tuturor dificultăţilor luijosefşi m-am epuizat încercând să-l incit. Probabil că reprimarea îndelungată a pasiunilor le alterează şi le vlăguieşte.

  Spune despre el că este bun – nu face nici un rău – decât lui însuşi şi naturii! Trebuie să-l opresc să mai fie unul dintre aceia care pretind că sunt buni pentru că nu au gheare.

  Cred că are nevoie să înveţe să blesteme înainte de a putea să am încredere în generozitatea lui. Nu simte mânia! De asta se teme că cineva îl va răni? De asta nu îndrăzneşte să fie el însuşi? De ce doreşte doar bucurii mărunte? Şi numeşte asta virtute. Numele ei adevărat e laşitate!

  Este civilizat, politicos, un om cu maniere. Şi-a îmblânzit natura sălbatică, a transformat lupul în oaie. Şi numeşte asta moderaţie. Numele ei adevărat e mediocritate!

  Acum are încredere în mine. I-am dat cuvântul meu că mă voi strădui să-l vindec. Dar medicul, ca şi înţeleptul, trebuie să se vindece mai întâi pe el însuşi. Abia atunci poate pacientul său să vadă cu ochii lui un om care se vindecă singur. Şi totuşi eu nu m-am vindecat. Mai rău, sufăr de aceeaşi boală care l-a copleşit pe Josef. Fac eu, prin tăcerea mea, ceea ce am jurat să nu fac niciodată: trădez un prieten?

  Să-i vorbesc despre suferinţa mea? îşi va pierde încrederea în mine. Nu-i va face rău asta? Nu va spune că, dacă nu m-am vindecat pe mine, nu-l pot vindeca pe el? Sau va deveni atât de preocupat de suferinţa mea încât va abandona lupta cu a lui? îl ajut mai bine tăcând? Sau recunoscând că amândoi suntem bolnavi în acelaşi fel şi trebuie să ne reunim forţele pentru a găsi o soluţie?

  Astăzi văd cât de mult s-a schimbat. e mai puţin sinuos. şi nu mă mai linguşeşte, nu mai încearcă să se întărească demonstrând slăbiciunea mea.

  Acest atac frontal asupra simptomelor lui, pe care mi-a cerut să-l lansez, este cea mai îngrozitoare bălăceală în ape mici pe care am încercat-o vreodată. Eu ar trebui să mă ridic, nu să mă cobor! Dacă-l tratez ca pe un copil pe care trebuie să-l pocneşti când nu se poartă frumos, îl înjosesc. Şi mă înjosesc şi pe mine! DACĂ PROCESUL DE VINDECARE ÎL ÎNJOSEŞTE PE VINDECĂTOR, POATE OARE SĂ-L RIDICE PE PACIENT?

  Trebuie să existe o cale mai înălţătoare.

  SCRISOARE DE LA FRIEDRICH NIETZSCHE CĂTRE LOU SALOME, DECEMBRIE 1882

  Draga mea Lou, Nu-mi scrie mie scrisori din astea! Ce am eu de-a face cu mizeria? Aş vrea să te poţi ridica în ochii mei, ca să nu trebuiască să te dispreţuiesc.

  Dar, Lou! Ce fel de scrisori scrii? Şcolăriţele răzbunătoare şi pline de pofte scriu aşa. Ce să fac eu cu această compătimire? Te rog să înţelegi, vreau să te ridici în ochii mei, nu să te cobori. Cum să te iert dacă nu recunosc din nou în tine acea fiinţă care ar putea fi vreodată iertată?

  Nu, draga mea Lou, suntem încă departe