Breuer simţea cum creşte presiunea. întrebările lui Nietzsche îl sfredeleau; nu se putea apăra împotriva lor. Abia mai respira. Pieptul îi părea gata să explodeze. Se opri o clipă din mers şi răsuflă adânc de trei ori înainte de a răspunde.

  — Aceste întrebări – tu ştii răspunsul! Nu, n-am ales! Nu, n-am trăit viaţa pe care mi-am dorit-o! Am trăit viaţa care a fost stabilită pentru mine. Eu – adevăratul eu – am fost încarcerat în propria mea viaţă.

  — Şi asta este, Josef, sunt convins, sursa principală a fricii tale. Acea apăsare în dreptul inimii – e pentru că pieptul îţi explodează de viaţă* netrăită. Şi bătăile inimii tale marchează timpul. Iar lăcomia timpului este veşnică. Timpul devorează şi devorează – şi nu dă nimic înapoi. Ce cumplit să te aud spunând că ai trăit viaţa stabilită pentru tine! Şi ce cumplit să înfrunţi moartea fără să fi pretins niciodată libertate, cu toate pericolele ei!

  Vocea de profet a lui Nietzsche răsuna ferm din amvonul său. Pe Breuer îl trecu un val de deznădejde; ştia acum că pentru el nu exista ajutor.

  — Friedrich, spuse el, astea sunt vorbe mari. Le admir, îmi răscolesc sufletul. Dar ele sunt departe, foarte departe de viaţa mea. Ce semnificaţie are pretinderea libertăţii pentru situaţia mea cotidiană? Cum pot fi liber? Nu e acelaşi lucru ca la tine, un tânăr celibatar care renunţă la o carieră universitară sufocantă. E prea tixziu pentru mine! Am o familie, angajaţi, pacienţi, studenţi. E mult prea târziu! Putem discuta la nesfârşit, dar eu nu-mi pot schimba viaţa – e întreţesută prea strâns cu firele altor vieţi.

  Se lăsă o tăcere lungă, pe care o rupse Breuer, cu o voce obosită.

  — Dar eu nu pot să dorm, şi acum nu pot suporta durerea provocată de apăsarea din piept.

  Vântul îngheţat îi pătrunse prin palton; se cutremură şi îşi strânse mai bine fularul în jurul girului. Nietzsche, cu un gest delicat, îl luă de braţ.

  — Prietene, şopti el, eu nu pot să-ţi spun cum să trăieşti altfel pentru că, dacă aş face-o, tu ai trăi iarăşi după proiectul altcuiva. Dar e ceva ce pot face. îţi pot face un dar, gândul meu cel mai puternic, gândul gândurilor. Pro- ' babil că îţi este deja oarecum familiar, căci l-am schiţat pe scurt în Omenesc, prea omenesc. Acest gând va fi forţa călăuzitoare a următoarei mele cărţi; poate a tuturor viitoarelor mele cărţi.

  Vocea îi scăzu, căpătând un ton solemn, ceremonios, ca pentru a semnala un punct culminant a tot ce se petrecuse până atunci. Cei doi mergeau braţ la braţ. Breuer privea drept înainte, aşteptând cuvintele lui Nietzsche.

  — Josef, încearcă să-ţi limpezeşti mintea. Imaginează-ţi acest experiment de gândire! Ce-ar fi dacă un demon ţi-ar spune că viaţa asta – aşa cum o trăieşti acum şi ai trăit-o în trecut – va trebui s-o mai trăieşti încă o dată, încă de nenumărate ori; şi că nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucrurie şi tot ce este nespus de mic ori important în viaţa ta se vor întoarce la tine, în aceeaşi succesiune – chiar şi vântul acesta, şi copacii aceia şi piatra aceea lunecoasă, chiar şi cimitirul, şi frica, şi acest moment plăcut, tu şi cu mine, braţ la braţ, murmurând aceste vorbe?

  Cum Breuer rămase tăcut, Nietzsche continuă:

  — Imaginează-ţi clepsidra eternă a existenţei întoarsă din nou, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Şi de fiecare dată, întorşi la fel, şi noi biete grăunţe ce suntem.

  Breuer făcu un efort să-l înţeleagă.

  — Cum e această. această. această fantezie.

  — E mai mult decât o fantezie, insistă Nietzsche, mai real decât un experiment de gândire. Ascultă doar cuvintele mele! Elimină orice altceva! Gândeşte-te la infinit. Priveşte în urmă – imaginează-ţi că te uiţi infinit de departe în trecut. Timpul se întinde în urmă pe o eternitate. Şi, dacă timpul se întinde la infinit în urmă, nu trebuie ca tot ce se poate întâmpla să se fi întâmplat deja? Nu trebuie ca tot ce se petrece acum să se mai fi petrecut astfel şi înainte? Orice păşeşte pe aici, nu trebuie să mai fi păşit pe această cale şi înainte? Şi dacă totul s-a mai petrecut în infinitatea timpului, atunci ce crezi, Josef, despre acest moment, despre faptul că noi vorbim în şoaptă sub ramurile acestor copaci? Nu trebuie să se fi întâmplat şi asta înainte? Şi timpul care se întinde în urmă la infinit nu trebuie să se întindă şi înainte la infinit? Nu trebuie ca noi, în acest moment, în fiecare moment, să ne repetăm la nesfârşit?

  Nietzsche tăcu, pentru a-i da timp lui Breuer să-i absoarbă mesajul. Era la mijlocul zilei, dar cerul se întunecase. începu să cadă o ninsoare uşoară. Fiacrul şi Fisch-mann începeau să se întrezărească.

  Pe drumul de întoarcere la' clinică cei doi îşi reluară discuţia. Nietzsche pretindea că, deşi el o calificase drept experiment de gândire, presupunerea lui despre repetarea nesfârşită putea fi demonstrată ştiinţific. Breuer era sceptic cu privire la demonstraţia lui Nietzsche, care se baza pe două principii metafizice: că timpul este infinit, iar forţa (baza universului) este finită. Fiind dat un număr finit de stări potenţiale ale lumii şi o cantitate infinită de timp care a trecut, rezulta, după cum pretindea Nietzsche, că toate stările posibile trebuie să fi existat deja; şi că starea actuală trebuie să fie o repetare; şi tot astfel cea care i-a dat naştere şi cea care decurge din ea şi aşa mai departe, înapoi în trecut şi înainte în viitor.

  Perplexitatea lui Breuer creştea.

  — Vrei să spui că dintr-o pură întâmplare ceea ce se petrece în acest moment precis se va fi petrecut înainte?

  — Gândeşte-te la timpul care a existat întotdeauna, timpul care se întinde înapoi la nesfârşit. într-un astfel de timp infinit, n-ar trebui ca recombinările tuturor evenimentelor care constituie lumea să se