— Ca un joc uriaş de zaruri?

  — Exact! Marele joc de zaruri al existenţei!

  Breuer continuă să pună întrebări cu privire la demonstraţia cosmologică făcută de Nietzsche repetării eterne. Deşi Nietzsche răspundea la fiecare întrebare, în cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi îşi ridică mâinile în aer.

  — Timpul şi iarăşi timpul, Josef, mi-ai cerut un ajutor concret. De câte ori mi-ai cerut să fiu relevant, să-ţi ofer ceva care să te poată schimba? Acum îţi dau ce-mi ceri, iar tu îl ignori, îndreptându-ţi atenţia spre amănunte. Ascul-tă-mă, prietene, ascultă-mi vorbele – acesta e cel mai important lucru pe care ţi-l voi spune vreodată: lasă-te în posesia acestui gând, şi îţi promit că te va schimba pentru totdeauna!

  Breuer era neclintit.

  — Dar cum pot să cred fără dovezi? Nu pot evoca credinţa. Am renunţat la o religie doar pentru a îmbrăţişa o alta?

  — Dovada este extrem de complexă. E încă incompletă şi va cere ani de muncă. Iar acum, ca rezultat al discuţiei noastre, nu sunt sigur că mai trebuie să mă obosesc să-mi consacru timpul demonstraţiei cosmologice – poate că şi alţii o vor folosi ca distracţie. Poate că şi ei, ca şi tine, vor acorda atenţie complicaţiilor demonstraţiei şi vor ignora ceea ce este important – consecinţele psihologice ale repetării eterne.

  Breuer nu spuse nimic. Privi pe fereastra fiacrului şi dădu uşor din cap.

  — Hai să formulez altfel, continuă Nietzsche. N-ai să-mi garantezi că repetarea este probabilă? Nu, stai, nici de asta n-am nevoie! Să spunem pur şi simplu că e posibilă sau doar posibilă. E de ajuns. Cu siguranţă că e mai posibilă şi mai demonstrabilă decât basmul damnării eterne! Ce pierzi luând-o în consideraţie ca pe o posibilitate? Te poţi gândi, atunci, la ea ca la „pariul lui Nietzsche"?

  Breuer aprobă din cap.

  — Te rog/'atunci, să te gândeşti la implicaţiile repetării eterne pentru viaţa ta – nu abstract, ci acum, astăzi, în sensul cel mai concret.

  — Sugerezi, spuse Breuer, că fiecare acţiune pe care o fac, fiecare suferinţă prin care trec vor fi experimentate pe parcursul întregii infinităţi?

  — Da, repetarea eternă înseamnă că de câte ori alegi o acţiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Şi e la fel pentru fiecare acţiune pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Şi toată viaţa netrăită va dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Şi vocea neluată în seamă a conştiinţei tale va striga veşnic latine.

  Breuer se simţea ameţit; îi era greu să asculte. încercă să se concentreze asupra mustăţii uriaşe a lui Nietzsche care sărea în sus şi în jos la fiecare cuvânt. Cum gura şi buzele îi erau complet acoperite, nimic nu anunţa sosirea cuvintelor. Din când în când privirea lui o prindea pe-a lui Nietzsche, dar aceasta era prea tăioasă, şi îşi muta atenţia spre nasul cărnos dar puternic/sau spre sprâncenele grele, care semănau cu nişte mustăţi oculare.

  În cele din urmă Breuer reuşi să pună o întrebare:

  — Deci, după câte înţeleg eu, repetarea eternă promite o formă de nemurire?

  — Nu! Nietzsche era vehement. Eu predic că viaţa n-ar trebui niciodată modificată sau redusă la tăcere datorită promisiunii unui alt fel de viaţă în viitor. Ceea ce este nemuritor este această viaţă, acest moment. Nu există viaţă de apoi, nu există un ţel către care tinde viaţa asta, o judecată sau un tribunal apocaliptic. Acest moment există veşnic, şi tu, singur, eşti unicul tău ascultător.

  Breuer se cutremură. Pe măsură ce implicaţiile înfiorătoare ale ipotezei lui Nietzsche îi deveneau mai clare, încetă să mai reziste şi, în schimb, intră într-o stare de stranie concentrare.

  — Deci, Josef, îţi spun încă o dată, lasă-te în posesia acestui gând. Am acum o întrebare pentru tine: Urăşti ideea? Sau îţi place?

  — O urăsc! aproape că strigă Breuer. Să trăieşti veşnic cu senzaţia că nu am trăit, că nu am gustat din libertate – ideea mă umple de oroare.

  — Atunci, îl îndemnă Nietzsche, trăieşte în aşa fel încât să-fi placă ideea!

  — Tot ce-mi place acum, Friedrich, este gândul că mi-am făcut datoria faţă de alţii.

  — Datoria? Poate datoria să vină înaintea dragostei pentru tine însuţi şi pentru propria ta căutare a libertăţii necondiţionate? Dacă nu ai ajuns la tine însuţi, atunci „datoria" este doar un eufemism pentru folosirea altora în dezvoltarea ta.

  Breuer îşi adună energia pentru încă o ripostă.

  — Dar datoria faţă de ceilalţi există, iar eu am fost credincios acestei datorii. Aici, cel puţin, am curajul convingerilor mele.

  — E mai bine, Josef, mult mai bine să ai curajul de a-ţi schimba convingerile. Datoria şi fidelitatea sunt iluzii, perdele după care să te ascunzi. Auto-eliberarea înseamnă un sacru nu, spus chiar şi datoriei.

  Breuer îl privi înfricoşat pe Nietzsche.

  — Vrei să devii tu însuţi, continuă Nietzsche. De câte ori te-am auzit spunând asta? De câte ori te-ai plâns că n-ai cunoscut niciodată libertatea? Bunătatea ta, datoria, fidelitatea – astea sunt gratiile închisorii tale. Vei pieri din cauza acestor mărunte virtuţi. Trebuie să înveţi să-ţi cunoşti răutatea. Nu poţi fi parţial liber: instinctele tale sunt însetate şi ele de libertate; dinii sălbatici din pivniţa ta – latră după libertate. Ascultă mai bine, nu-i auzi?

  — Dar eu nu pot fi liber, îl imploră Breuer. Am făcut un jurământ sacru de căsătorie. Am o datorie faţă de copiii mei, faţă de studenţii mei, faţă de pacienţii mei.

  — Pentru a forma copii trebuie să fii mai întâi tu însuţi format. Altfel, vei dori copii dintr-o nevoie animalică, sau din singurătate, sau pentru a astupa golurile din tine. Sarcina ta ca părinte este nu să produci încă un „tu", încă un Josef, ci ceva mai bun. E să produci un creator.

  Iar soţia ta? continuă Nietzsche inexorabil. Nu e