şi ea în aceeaşi măsură prizonieră a căsătoriei ca şi tine? Căsătoria n-ar trebui să fie o închisoare, ci o grădină în care se cultivă ceva mai bun. Poate că singurul mod în care-ţi poţi salva căsnicia este să renunţi la ea.

  — Am făcut jurăminte sacre de căsătorie.

  — Căsnicia e ceva măreţ. E minunat să fie întotdeauna un cuplu, să dăinuie dragostea. Da, căsătoria este sacră. Şi totuşi. Vocea lui Nietzsche se pierdu.

  — Şi totuşi? întrebă Breuer.

  — Căsătoria este sacră. Totuşi – vocea lui Nietzsche era aspră – e mai bine să distrugi o căsnicie decât să te laşi distrus de ea!

  Breuer închise ochii şi ss adânci în gânduri. Niciunul dintre ei nu mai vorbi tot restul drumului.

  ÎNSEMNĂRILE LUI FRIEDRICH NIETZSCHE ASUPRA DOCTORULUI BREUER, 16 DECEMBRIE 1882

  O plimbare care a început pe lumină şi s-a sfârşit pe întuneric. Poate că am mers prea mult prin cimitir. Ar fi trebuit să ne întoarcem mai devreme? I-am dăruit oare un gând prea puternic? Repetarea eternă e ca un ciocan care loveşte cu forţă, îi striveşte pe cei ce nu sunt încă pregătiţi.

  Nu! Un psiholog, un ghicitor în suflete are nevoie de duritate mai mult decât oricine. Altfel se va topi de milă. Iar elevul său se va îneca în apă mică.

  Totuşi, la sfârşitul plimbării noastre, Josef părea dureros de tensionat, abia dacă mai era în stare să converseze. Unii nu se nasc tari. Un adevărat psiholog, ca şi un pictor, trebuie să iubească paleta. Poate că era nevoie de mai multă bunătate, de mai multă răbdare. îl dezbrac oare înainte de a-l învăţa cum să-şi ţeasă haine noi? L-am învăţat „libertatea faţă de" fără a-l învăţa „libertatea pentru"?

  Nu, un îndrumător trebuie să fie o balustradă pe lângă cascadă, dar nu trebuie să fie o cârjă. îndrumătorul nu trebuie să şteargă urmele ce stau înaintea elevului. Dar el nu trebuie să aleagă cărarea.

  „Fii profesorul meu", îmi cere el. „Ajută-mă să depăşesc disperarea." Să-i ascund înţelepciunea mea? Şi responsabilitatea elevului? Trebuie să se călească la frig, degetele lui trebuie să apuce balustrada, trebuie să se rătăcească de mai multe ori pe cărări greşite până s-o găsească pe cea bună.

  Singur în munţi, merg pe drumul cel mai scurt – din vârf în vârf. Dar elevii rătăcesc drumul dacă eu o iau prea mult înainte. Trebuie să învăţ să-mi micşorez pasul. Astăzi s-ar putea să fi mers prea repede. Am desluşit un vis, am separat o Bertha de cealaltă, i-am reîngropat pe morţi şi am propovăduit moartea la momentul potrivit. Şi toate acestea n-au fost decât deschiderea puternicei teme a repetării.

  L-am împins prea adânc în mizerie? Adesea părea prea mâhnit ca să mă audă. Şi totuşi, ce-am provocat? Ce-am distrus? Doar valori goale şi credinţe şovăitoare! Pe cel ce şovăie, trebuie să-l mai şi împingi!

  Astăzi am înţeles că cel mai bun profesor este acela care învaţă de la elevul său. Poate că are dreptate în privinţa tatălui meu. Cât de diferită ar fi viaţa mea dacă nu l-aş fi pierdut! Este adevărat că lovesc atât de tare din cauză că îl urăsc pentru că a murit? Şi că lovesc cu atâta zgomot pentru că tânjesc după audienţă?

  Mă îngrijorează tăcerea lui de la sfârşit. Ţinea ochii deschişi, dar părea că nu vede. Abia dacă respira.

  Şi totuşi, eu ştiu că rouă cade mai bogată în nopţile cele mai liniştite.

  —

  S v '*

  * xpar V.

  H i f*« '.i li* 1 ' ' t

  

  S J s * > t

   r i',' »i!

  i i:

  *

  CAPITOLUL 21

  A-şi elibera porumbeii era aproape la fel de greu ca a-şi lua rămas bun de la familie. Breuer plânse când desfăcu uşile de sârmă şi duse coliviile în faţa ferestrei deschise. La început porumbeii părură că nu înţeleg. îşi ridicară capul dintre grăunţele galbene din vasul lor cu mâncare şi se uitară nedumeriţi la Breuer, care îşi agita mâinile în aer îndemnându-i să zboare spre libertate.

  Abia atunci când scutură coliviile şi lovi în ele, porumbeii ieşiră bătând din aripi prin gura deschisă a închisorii lor şi, fără a privi măcar o dată înapoi spre temnicer, zburară în cerul brăzdat de dungi roşii ale dimineţii. Breuer le urmări zborul cu mâhnire: fiecare fluturare de aripă albas-tră-argintie era încă un semn al încheierii carierei sale în domeniul cercetării ştiinţifice.

  Continuă să privească pe fereastră încă multă vreme după ce cerul se goli. Fusese cea mai dureroasă zi din viaţa lui, şi era încă paralizat după confruntarea cu Mathilde din dimineaţa aceea. îşi repetă scena în minte, iar şi iar, căutând căi mai delicate şi mai puţin dureroase prin care ar fi putut-o anunţa că pleacă.

  — Mathilde, îi spusese, nu pot dedt să-ţi spun direct: am nevoie de libertate. Mă simt prins în capcană – nu de tine, ci de destin. Un destin pe care nu l-am ales eu.

  Uluită şi înspăimântată, Mathilde nu făcea decât să-l privească.

  El continuase.

  — Am descoperit, dintr-o dată, că sunt bătrân, că sunt un bătrân îngropat într-o viaţă'- o profesie, o carieră, o familie, o cultură. Totul a fost stabilit pentru mine. Eu nu aleg nimic. Trebuie să-mi acord o şansă! Trebuie să am posibilitatea să mă găsesc pe mine însumi.

  — O şansă? răspunse Mathilde. Să te găseşti pe tine însuţi? Josef, ce spui? Nu înţeleg. Ce-mi ceri de fapt?

  — Nu cer nimic de la tine! De la mine cer. Trebuie să-mi schimb viaţa! Altfel, voi înfrunta moartea fără să fi simţit vreodată că am trăit.

  — Josef, e o nebunie! Mathilde ridică vocea. Ochii i se măriră de spaimă. Ce s-a întâmplat cu tine? De când există viaţa ta şi viaţa mea? împărţim o viaţă; am făcut un contract pentru a ne uni vieţile.

  — Dar