— Nu te mai înţeleg. „Libertate", „să te găseşti pe tine însuţi", „n-ai simţit niciodată că ai trăit" – vorbele tale n-au nici un sens pentru mine. Ce se întâmplă cu tine, Josef? Cu noi?

  Mathilde nu mai putea vorbi. îşi îndesă amândoi pumnii în gură, se îndepărtă repede de el şi începu să plângă.

  Josef îi privi corpul zguduindu-i-se de plâns. Se apropie de ea. Ea respira greu, cu capul pe braţul canapelei, cu lacrimile curgându-i în poală, cu pieptul cutremurat de suspine. Vrând s-o consoleze, îi puse mâna pe umăr – dar o simţi cum se trage înapoi. Atunci, în momentul acela, realiză că ajunsese la o răspântie în viaţa lui. întorsese spatele mulţimii. El provocase ruptura. Umărul soţiei sale, spatele ei, sinii ei nu-i mai aparţineau; renunţase la dreptul de a o atinge, iar acum va trebui să înfrunte lumea fără adăpostul trupului ei.

  — Cel mai bine ar fi să plec imediat, Mathilde. Nu pot să-ţi spun unde mă duc. E mai bine să nu ştiu nici eu. O să-i las instrucţiuni lui Max cu privire la toate chestiunile de afaceri. îţi las totul şi nu voi lua nimic cu mine în afară de hainele pe care le port, o valiză mică şi destui bani ca să am ce mânca.

  Mathilde continua să plângă. Părea că nu e în stare să răspundă. Măcar îl auzise?

  — Când voi şti unde mă aflu, te voi anunţa. Tot nici un răspuns.

  — Trebuie să plec. Trebuie să fac o schimbare şi să-mi iau viaţa în mâini. Cred că atunci când voi fi capabil să-mi aleg destinul, va fi mai bine pentru amândoi. Poate că voi alege aceeaşi viaţă, dar trebuie să fie o alegere, alegerea mea.

  Nu venise nid un răspuns de la înlăcrimata Mathilde. Breuer părăsise încăperea stupefiat.

  Întreaga conversaţie a fost o cruntă greşeală, se gândi el în timp ce închidea coliviile porumbeilor şi le ducea înapoi în laborator. într-o colivie rămăseseră patru porumbei care nu puteau zbura pentru că nişte experimente chirurgicale le distruseseră echilibrul. Ştia că ar trebui să-i sacrifice înainte de a pleca, dar nu mai vroia să-şi asume responsabilitatea pentru nimeni şi nimic. în loc de asta, le împrospăta provizia de apă şi mâncare şi îi lăsă în voia sorţii.

  Nu, n-ar fi trebuit să-i vorbească niciodată despre libertate, alegere, capcană, destin, a mă găsi pe mine însumi. Cum m-ar putea înţelege? Abia dacă mă înţeleg eu. Când Friedrich mi-a vorbit în limbajul ăsta, eu nu l-am putut înţelege. Alte cuvinte ar fi fost mai potrivite – poate „o scurtă călătorie", „epuizare profesională", „o vizită prelungită într-o staţiune nord-africană". Cuvinte pe care să le poată înţelege. Şi pe care să le poată oferi drept explicaţii familiei, comunităţii.

  Dumnezeule, ce-o să le spună tuturor? în ce fel de poziţie rămâne ea? Nu, opreşte-te! Asta e responsabilitatea eiNu a mea. Să preiau responsabilitatea altora – aid se află capcana, pentru mine şi pentru ei.

  Meditaţiile lui Breuer fură întrerupte de zgomotul unor paşi care urcau scările. Mathilde deschise larg uşa, dând-o de perete. Arăta groaznic, palidă la faţă, cu părul în dezordine, cu ochii umflaţi.

  — Nu mai plâng, Josef. Şi aCum o să-ţi răspund. E ceva greşit, ceva rău în ceea ce tocmai mi-ai spus. Şi ceva prostesc. Libertate! Libertate! Tu vorbeşti de libertate. Ce glumă sinistră! Aş vrea să am şi eu libertatea ta – libertatea unui bărbat de a obţine o pregătire, de a alege o profesiune. Nu mi-am dorit niciodată atât de tare ca acum să am o pregătire – să am vocabularul, logica necesare pentru a-ţi demonstra cât de stupid e ceea ce spui!

  Mathilde se opri şi îşi trase un scaun de la birou. Refuzând ajutorul lui Breuer, se aşeză şi rămase tăcută o clipă, pentru a-şi recăpăta răsuflarea.

  — Vrei să pled? Vrei să faci alte alegeri în viaţă? Ai uitat de alegerile pe care le-ai făcut deja? Ai ales să te căsătoreşti cu mine. Şi chiar nu înţelegi că ai ales să te devotezi – mie, nouă? Ce e alegerea dacă refuzi s-o respecţi? Nu ştiu ce e, un capriciu sau un impuls poate, dar nu e alegere.

  Era înspăimântător s-o vezi pe Mathilde aşa. Dar Breuer ştia că trebuie să-şi apere terenul.

  — Trebuia.să fi devenit „eu" înainte de a deveni „noi". Am făcut alegeri înainte de a fi destul de format pentru a face alegeri.

  — Atund şi asta e o alegere, îi replică Mathilde. Cine este acest „eu" care n-a devenit „eu"? Peste un an ai să spui că acest „eu" de astăzi nu era încă format şi că alegerile pe care le fad azi nu contează. Nu fad decât să te amăgeşti singur, e doar un mod de a te scutura de responsabilitatea pentru alegerile tale. La nunta noastră, când am spus da în faţa rabinului, am spus nu altor alegeri. M-aş fi putut mărita cu alţii. Cu uşurinţă! Mă doreau mulţi. Nu tu ai spus că eram cea mai frumoasă femeie din Viena?

  — Încă mai spun asta.

  Mathilde ezită o clipă. Apoi, ignorând această deda-raţie continuă.

  — Nu înţelegi că nu poţi să faci un contract cu mine şi apoi să spui deodată: „Nu, retrag totul, de fapt nu şaht sigur." E imoral. Rău.

  Breuer nu răspunse, îşi ţinu răsuflarea şi se imagină cu urechile turtite, ca pisoiul lui Robert. Ştia că Mathilde are dreptate. Ştia, de asemenea, că Mathilde nu are dreptate.

  — Tu vrei să poţi alege şi, în acelaşi timp, să-ţi păstrezi toate opţiunile deschise. Mi-ai cerut să renunţ la libertatea mea, puţină pe care o aveam, măcar libertatea de a-mi alege un soţ, dar tu vrei să-ţi păstrezi preţioasa libertate deschisă – deschisă pentru a-ţi satisface poftele cu o pacientă de douăzeci şi unu de ani.

  Josef se înroşi.

  — Deci asta