— Vorbele tale spun una, faţa ta – alta. Eu nu am studii, Josef – n-a fost alegerea mea. Dar proastă nu sunt!

  — Mathilde, nu-mi subaprecia chinul. Mă lupt cu sensul întregii mele vieţi. Omul are o datorie faţă de ceilalţi, dar are una şi mai înaltă faţă de el însuşi. El.

  — Dar o femeie? Care este sensul ei, libertatea ei?

  — Nu m-am referit la un bărbat. M-am referit la o persoană – bărbat sau femeie – fiecare dintre noi trebuie să aleagă.

  — Eu nu sunt ca tine. Eu nu pot alege libertatea când alegerea mea îi înrobeşte pe alţii. Te-ai gândit ce înseamnă libertatea ta pentru mine? Ce are de ales o văduvă sau o femeie părăsită?

  — Eşti liberă, ca şi mine. Eşti tânără, bogată, atrăgătoare, sănătoasă.

  — Liberă? Unde ţi-e capul astăzi, Josef? Gândeşte-te! Unde e libertatea unei femei? N-am avut dreptul la studii. Am trecut din casa tatălui meu în casa ta. A trebuit să mă lupt cu mama şi cu bunica până şi pentru libertatea de a-mi alege covoarele şi mobila.

  — Mathilde, nu realitatea, ci doar atitudinea ta faţă de propria-ţi cultură te ţine prizonieră! Acum vreo două săp-tămâni am avut la consultaţie o tânără rusoaică. Rusoaicele nu sunt mai independente decât vienezele, dar această tânără şi-a cerut libertatea: îşi sfidează familia, pretinde să facă nişte studii, îşi exercită dreptul de a alege viaţa pe care o doreşte. La fel poţi şi tu! Eşti liberă să faci orice doreşti. Eşti bogată! îţi poţi schimba numele şi te poţi muta în Italia!

  — Vorbe, vorbe, vorbe! O evreică de treizeci şi şase de ani călătorind liberă. Vorbeşti ca un prost, Josef! Trezeş-te-te! Trăieşti în realitate, nu în cuvinte! Dar copiii? Să-mi schimb numele! Să-şi aleagă şi ei, fiecare, un alt nume?

  — Aminteşte-ţi, Mathilde, tu nu ţi-ai dorit nimic altceva decât să ai copii, de îndată ce ne-am căsătorit. Copii şi iar copii. Eu te-am rugat să aştepţi.

  Ea se stăpâni să-i răspundă furioasă şi întoarse capul să nu-l mai vadă.

  — Eu nu-ţi pot spune cum să fii liberă, Mathilde. Eu nu-ţi pot trasa drumul în locul tău, căci atunci n-ar mai fi drumul tău. Dar, dacă ai curajul, ştiu că poţi găsi calea.

  Ea se ridică şi se duse spre uşă. întorcându-se cu faţa la el, îi vorbi cu voce măsurată.

  — Ascultă-mă, Josef! Vrei să-ţi găseşti libertatea şi să fad alte alegeri? Atunci află că şi acest moment este o alegere. îmi spui că ai nevoie să-ţi alegi singur viaţa – şi că, în timp, ai putea alege să-ţi reiei viaţa aici.

  Dar şi eu îriij aleg viaţa. Şi eu aleg să-ţi spun că nu există întoarcere. N-o să-ţi poţi relua niciodată viaţa cu mine ca soţie a ta pentru că atunci când vei părăsi casa asta, astăzi, eu nu voi mai fi soţia ta. Nu poţi alege să te întorci în casa asta pentru că nu va mai fi casa ta.

  Josef închise ochii şi lăsă capul în jos. Următoarele sunete pe care le auzi fură al uşii care se trântea şi al paşilor Mathildei coborând scările. Era ameţit din pricina loviturilor primite, dar şi ciudat de uşurat. Cuvintele Mathildei erau cumplite. Dar avea dreptate! Această decizie trebuia să fie ireversibilă.

  Acum s-a terminat, gândi el. în sfârşit mi se întâmplă ceva, ceva real, nu doar gânduri, ceva din lumea reală. Am vizualizat scena asta de mii de ori. Acum o simtl Acum ştiu ce înseamnă să-mi iau destinul în propriile mele mâini. E cumplit ţşi minunat.

  Termină de împachetat, apoi îşi sărută copiii, care dormeau, şi îşi luă în şoaptă rămas bun de la ei. Numai Robert se mişcă, murmurând: „Unde te duci, tată?" dar adormi la loc imediat. Cât de ciudat de nedureros era! Breuer se minună de felul în care-şi amorţise sentimentele pentru a se proteja. îşi ridică valiza şi coborî scările până în cabinetul lui, unde-şi petrecu restul dimineţii scriind liste lungi de instrucţiuni pentru Frâu Becker şi pentru cei trei medici cărora le transfera pacienţii săi.

  Să scrie scrisori de explicaţie prietenilor săi? Şovăi. Nu era acesta momentul în care rupea toate legăturile cu viaţa de până atunci? Nietzsche spusese că o nouă identitate trebuie construită pe cenuşa vechii lui vieţi. Dar apoi îşi aminti că şi el continua să corespondeze cu câţiva prieteni vechi. Dacă nici măcar Nietzsche nu se putea împăca cu izolarea totală, de ce ar cere mai mult de la el?

  Astfel că scrise scrisori de adio prietenilor mai apropiaţi: lui Freud, lui Ernest Fleischl şi lui Franz Brentano. Descrise fiecăruia motivele plecării sale, recunoscând că aceste motive, schiţate într-o scurtă scrisoare, pot părea insuficiente sau de neînţeles. „Ai încredere în mine", îi ruga pe fiecare, „nu este un act frivol. Am temeiuri importante pentru acţiunile mele, pe care ţi le voi dezvălui mai târ-ziu."Faţă de Fleischl, prietenul lui patolog, care se infectase grav în timp ce diseca un cadavru, Breuer se simţea oarecum vinovat: ani de zile îi oferise sprijin medical şi psihic, iar acum i-l răpea. Se simţea vinovat şi faţă de Freud, care depindea de el nu numai pentru prietenie şi îndrumare profesională, ci şi pentru suport material. Deşi Sâg ţinea la Mathilde, Breuer spera că, în timp, avea să-i înţeleagă şi să-i ierte hotărârea. Adăugă la scrisoare un bilet separat prin care anula oficial toate datoriile lui Freud faţă de familia Breuer.

  Când coborî pentru ultima dată scările din Băcker-strasse 7, plângea. în timp ce aştepta ca servitorul să-l aducă pe Fischmann, medita la placa de alamă de lângă uşa de la intrare: DR. JOSEF BREUER, MEDIC SPECIA-UST – ETAJUL AL DOILEA. Placa nu avea să mai fie aici data viitoare când va vizita Viena. Nid cabinetul lui. A, granitul şi cărămizile şi etajul al doilea vor fi