tot aia, dar nu vor mai fi cărămizile lui; cabinetul său va pierde curând parfumul existenţei lui. Trăia aceeaşi senzaţie de dislocare de câte ori vizita casa copilăriei lui – căsuţa care emana în acelaşi timp o intensă familiaritate şi cea mai dureroasă indiferenţă. Găzduia o altă familie, poate un alt băiat care promitea mult şi care, peste mulţi ard, putea să devină medic.

  Dar el, Josef, nu era necesar: va fi uitat, locul său va fi înghiţit de timp şi de existenţa altora. Va muri cândva, în următorii zece sau douăzed de ani. Şi va muri singur: indiferent de compania în care te afli, se gândi el, mori întotdeauna singur.

  Se înveseli la gândul că dacă omul e singur şi necesitatea o iluzie, atunci el e liberi Cu toate acestea, când se urcă în fiacru, veselia făcu loc unei senzaţii de opresiune. Privi celelalte case de pe stradă. Era urmărit? Se uitau vecinii la el de la fiecare fereastră? Cu siguranţă că trebuie să aibă cunoştinţă de acest eveniment important care se petrecea! Vor afla mâine? îi va arunca Mathilde, asistată de surorile ei, hainele în stradă? Auzise de soţii furioase care făceau asta.

  Prima lui oprire fu acasă la Max. Acesta îl aştepta pentru că, în ziua precedentă, imediat după discuţia din cimitir cu Nietzsche, Breuer îi mărturisise hotărârea de a-şi părăsi viaţa din Viena şi îl rugase să se ocupe de chestiunile finandare ale Mathildei.

  Încă o dată, Max se strădui să-l oprească de la această acţiune impetuoasă şi distrugătoare. Fără nid un succes; Breuer era hotărât. în cele din urmă Max obosi şi păru să se resemneze în faţa deciziei cumnatului său. Timp de o oră cei doi trecură în revistă dosarul actelor finandare ale familiei. Când Breuer se pregăti de plecare însă, Max se ridică deodată în pidoare şi îi bloca drumul cu trupul său masiv. Pentru o clipă, mai ales când Max desfăcu braţele, Breuer se temu de o încercare de a-l reţine fizic. Dar Max nu voia decât să-l îmbrăţişeze. Vocea i se sparse când rosti:

  — Deci, nici o partidă de şah diseară? Viaţa mea nu va mai fi aceeaşi, Josef. O să-mi lipseşti teribil. Eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.

  Prea copleşit pentru a-i răspunde prin vorbe, Breuer îl îmbrăţişa pe Max şi părăsi repede casa. în fiacru, îi dădu instrucţiuni lui Fischmann să-l ducă la gară şi, chiar înainte de a ajunge, îi spuse că pleca într-o călătorie foarte lungă, îi dădu salariul pe două luni şi promise să-l contacteze când avea să se întoarcă la Viena.

  În timp ce aştepta să se urce în tren, Breuer se mustră pentru că nu-i spusese lui Fischmann că nu avea să se întoarcă niciodată. „Să-l tratezi cu atâta indiferenţă – cum ai putut? După zece ani petrecuţi împreună?" Apoi îşi găsi o scuză. Fusese mai mult decât putea suporta într-o singură zi.

  Se îndrepta spre orăşelul Kreutzlingen din Elveţia, unde Bertha era internată de câteva luni la sanatoriul Bellevue. Era intrigat de starea lui de confuzie psihică. Când şi cum luase hotărârea de a o vizita pe Bertha?

  Când trenul se puse în mişcare, lăsă capul pe spate, închise ochii şi medita asupra întâmplărilor din ziua aceea.

  Friedrich a avut dreptate: tot timpul libertatea îmi fusese la îndemână! Mi-aş fi putut lua în stăpânire viaţa cu ani în urmă. Viena e încă în picioare. Viaţa va merge înainte şi fără mine. Absenţa mea ar fi survenit oricum peste zece sau douăzeci de ani. Ce diferenţă este, din perspectivă cosmică? Am deja patruzeci de ani: fratele meu mai mic e mort de opt ani, tatăl meu de zece, mama de treizeci şi şase. Acum, cât mai pot merge şi vedea, voi lua o mică bucată de viaţă pentru mine – cer prea mult? Sunt atât de obosit de serviciu, atât de obosit să am grijă de alţii. Da, Friedrich a avut dreptate. Să rămân veşnic înjugat la plugul datoriei? Să duc, pentru eternitate, o viaţă pe care s-o regret?

  Încercă să doarmă, dar de fiecare dată când aţipea, îi apăreau în minte imagini ale copiilor. Se crispa de durere când se gândi că nu mai aveau tată. Friedrich are dreptate, îşi aminti el, când spune: „Nu crea copii până când nu eşti gata să^îi un creator şi să dai naştere la creatori." E greşit să faci copii din nevoie, e greşit să foloseşti un copil pentru a-ţi alina singurătatea, e greşit să-ţi creezi un scop în viaţă din a reproduce o copie a ta însuţi. E, de asemenea, greşit să cauţi nemurirea vărsându-ţi sămânţa în viitor – ca şi cum sperma ţi-ar conţine conştiinţa!

  Totuşi, copiii? Au fost o greşeală, mi-au fost impuşi cu forţa, născuţi înainte ca eu să fiu conştient de opţiunile mele. Cu toate acestea ei sunt aici, există! în privinţa lor Nietzsche păstrează tăcerea. Iar Mathilde m-a avertizat că s-ar putea să nu-i mai văd niciodată.

  Breuer fu cuprins de disperare, dar îşi reveni repede. Nu! Alungă aceste gânduri! Friedrich are dreptate: datorie, proprietate, fidelitate, lipsă de egoism, bunătate – acestea sunt somniferele ce-ţi aduc somnul, un somn atât de adânc încât te trezeşti, dacă te mai trezeşti, doar la sfâr-şitul vieţii. Şi atunci numai pentru a afla că de fapt n-ai trăit niciodată cu adevărat.

  Am o singură viaţă, o viaţă ce s-ar putea repeta la ne-sfârşit. Nu vreau să regret pentru vede că m-am pierdut pe mine însumi făcându-mi datoria faţă de copii.

  Am acum şansa de a construi o nouă identitate pe cenuşa vechii mele vieţi! Atunci când voi fi făcut aceasta, voi găsi calea către copiii mei. Atunci nu voi mai fi tiranizat de concepţia Mathildei despre ceea ce este permis din punct de vedere social! Cine poate bloca drumul unui părinte către copiii săi? Voi deveni o toporişca. îmi voi croi cu forţa drum spre ei! Până una alta, Dumnezeu să-i ocrotească. Eu nu pot