Şi Mathilde? Friedrich spune că singurul mod de a salva această căsnicie este să renunţ la ea! Şi „e mai bine să distrugi lanţurile căsniciei decât să te laşi distrus de ele". Poate că-i va fi mai bine fără mine. Poate că şi ea a fost prizonieră ca şi mine. Lou Salomă aşa ar spune. Cum a formulat ea: că nu va fi niciodată înrobită de slăbiciunile altuia? Poate că absenţa mea o Va elibera pe Mathilde!

  Era seara târziu când trenul ajunse la Konstanz. Breuer coborî şi petrecu noaptea la un modest hotel de lângă gară; era timpul, îşi zise el, să se obişnuiască cu hoteluri de categoria a doua şi a treia. Dimineaţa luă o trăsură până la Kreutzlingen, la sanatoriul Bellevue. Ajungând, îi spuse directorului, Robert Binswanger, că o cerere neaşteptată de consultaţie îl adusese la Geneva şi fiind destul de aproape de Bellevue, s-a gândit să-i facă o vizită fostei lui paciente, Frăulein Pappenheim.

  Nu era nimic neobişnuit în cererea lui Breuer: era bine cunoscut la Bellevue, ca vechi prieten al fostului director, Ludwig Binswagner, Sr., care murise de curând. Dr Binswanger se oferi să trimită imediat după Frăulein Pappenheim.

  — Acum face o plimbare şi discută despre starea sănătăţii ei cu noul său medic, doctorul Durkin. Binswanger se ridică în picioare şi se duse la fereastră. Acolo, în grădină, u puteţi vedea.

  — Nu, nu, domnule doctor, nu-i întrerupeţi. Cred cu tărie că nimic nu trebuie să aibă prioritate în faţa şedinţelor doctor-pacient. în plus, soarele e minunat astăzi, l-am văzut atât de puţin în Viena în ultima vreme. Dacă nu aveţi nimic împotrivă, o s-o aştept în grădină. Va fi, de asemenea, interesant pentru mine să observ starea domnişoarei Pappenheim, în special mersul, dintr-un loc ferit.

  Pe o terasă mai joasă a întinsei grădini de la Bellevue, Breuer îi văzu pe Bertha şi pe medicul ei plimbându-se de-a lungul unei alei străjuite de tufe de cimişir tunse cu grijă, îşi alese atent punctul de observaţie: o bancă albă pe o terasă mai înaltă, ascunsă aproape în întregime de ramurile golaşe ale unei tufe rotunde de liliac. De acolo putea să privească în jos şi s-o vadă clar pe Bertha; probabil, când avea să treacă prin dreptul lui, avea să-i poată auzi cuvintele.

  Bertha şi Durkin tocmai trecuseră prin dreptul băncii lui şi se plimbau pe alee, îndepărtându-se. Parfumul ei de lavandă urcă până la el. îl inhala cu lăcomie şi simţi cum îi urcă în corp o dorinţă dureros de profundă. Cât de fragilă părea! Deodată ea se opri. Piciorul ei drept era contractat; îşi aminti cât de des i se întâmpla asta când se plimba cu el. Se agăţă de Durkin pentru a se sprijini. Cât de strâns se ţinea de acesta, exact aşa cum se ţinuse cândva şi de el. Acum îl ţinea pe Durkin de braţ cu amândouă mânile, sprijinindu-se de el! Breuer îşi aminti corpul ei sprijinin-du-se de el. Ah, cât îi plăcea să-i simtă sânii! Precum prinţesa care simţea bobul de mazăre prin mai multe saltele, el îi simţea sânii moi, catifelaţi, prin toate obstacolele – capa ei de astrahan şi paltonul îmblănit păreau bariere subţiri ca nişte pânze de păianjen în calea plăcerii lui.

  Iată, cuadricepsul drept al Berthei era prins într-un spasm puternic! îşi duse mâna la coapsă. Breuer ştia ce va urma. Durkin o ridică repede, o purtă în braţe până la banca cea mai apropiată şi o întinse pe ea. Acum urma masajul. Da, Durkin îşi scotea mănuşile, băgând mâinile încet pe sub paltonul ei, şi începea să-i maseze coapsa. Va începe Bertha acum să geamă de durere? Da, încet! Breuer o auzea! Acum nu-i aşa că o să-şi închidă pleoapele ca în transă, o să întindă braţele deasupra capului, o să-şi arcuiască spatele şi o să-şi ridice sânii? Da, da, iat-o! Acum paltonul i se va desface – da, îi văzu mâna alunecând uşor în jos şi descheindu-l. Ştia că rochia i se va ridica, întotdeauna se întfmpla aşa. Iată! Ea îndoaie genunchii – Breuer n-o mai văzuse făcând asta – şi rochia îi alunecă în sus aproape până în talie. Durkin stă ţeapăn, nemişcat, cu ochii pironiţi la chiloţii ei din mătase roz şi la conturul palid al unui triunghi întunecat.

  Din colţul lui îndepărtat, Breuer priveşte peste umărul lui Durkin, la fel de transpus. Acoper-o, biet nebun ce eşti! Durkin încearcă să-i tragă rochia în jos şi să-i încheie paltonul. Mâinile Berthei intervin. Ochii ei sunt închişi. Este în transă? Durkin pare agitat – are şi de ce, se gândi Breuer – şi priveşte nervos în jur. Nimeni, slavă Domnului! Contracţia de la picior a cedat. O ajută pe Bertha să se ridice şi ea încearcă să meargă.

  Breuer se simte amorţit, ca şi cum nu s-ar mai fi aflat în propriul său corp. E ceva ireal în scena din faţa ochilor lui, ca şi cum ar fi urmărit o piesă din ultimul rând de la balconul unui teatru uriaş. Ce simte? Poate gelozie faţă de doctorul Durkin? E tânăr, frumos şi necăsătorit, iar Bertha se sprijină de el mult mai tare decât o făcuse vreodată cu Breuer. Dar nu! Nu simte gelozie, nici duşmănie – deloc. Dimpotrivă, simte căldură şi apropiere faţă de Durkin. Bertha nu-i desparte, ci îi aduce laolaltă, înfrăţindu-i în tulburarea pe care le-o provoacă.

  Tânărul cuplu continuă să se plimbe. Breuer zâmbi când observă că acum doctorul, şi nu pacienta, mergea cu un pas împiedicat, şovăitor. îl înţelegea perfect pe succesorul lui: de dte ori nu trebuise el să se plimbe cu Bertha fiind nevoit, în acelaşi timp, să lupte cu inconvenientul unei erecţii! „Ce noroc ai că e iarnă, doctore Durkin" îşi zise Breuer, „E mult mai rău vara, fără haină care să te acopere. Atunci trebuie să ţi-o îndesi cum poţi!"

  Ajungând la capătul aleii, cei doi veneau acum în