direcţia lui. Bertha duse mâna la obraz. Breuer putu vedea că muşchii orbitali erau cuprinşi de spasm şi că ea era în agonie; durerea ei facială, tic douloureux, era zilnică şi atât de puternică încât numai morfina o putea uşura. Bertha se opri. El ştia exact ce avea să urmeze. Era ciudat. Din nou avu senzaţia că se joacă o piesă de teatru, el fiind regizorul sau sufleurul, avertizând actorii asupra următoarelor replici. Pune mâna pe faţa ei, cu palmele pe obraji, cu degetele mari atingându-se la rădăcina nasului ei. Aşa. Acum apasă uşor şi mângâie-i sprâncenele, iar şi iar. Bun! Putu vedea cum faţa Berthei se relaxează. Ea ridică mâi-nile, îl apucă pe Durkin de încheieturi şi îi duse palmele pe rând la buze. Acum Breuer simţi un pumnal în inimă. O singură dată îi sărutase palmele aşa: fusese clipa lor cea mai intimă. Se apropie. îi putea auzi vocea.

  — Tăticule, dragul meu tătic.

  Asta îl duru. Aşa obişnuia să-i spună lui.

  Doar atât auzi. Era destul. Se ridică şi, fără a adresa o vorbă surorilor uluite, ieşi din Bellevue şi se urcă în trăsura care-l aştepta. Ca-n transă, se întoarse la Konstanz, unde reuşi, nu se ştie cum, să se urce în tren. Fluierul locomotivei îl readuse la realitate. Cu inima bătându-i, lăsă capul pe spate şi începu să se gândească la ceea ce văzuse.

  Placa de alamă, cabinetul meu din Viena, casa copilăriei mele, iar acum şi Bertha – toate continuă să fie ceea ce sunt: niciuna dintre ele nu are nevoie de mine pentru a exista. Eu sunt accidental, înlocuibil. Eu nu sunt necesar pentru drama Berthei. Niciunul dintre noi, nici chiar actorii principali. Nici eu, nici Durkin, nici cei ce vor veni după noi.

  Se simţea copleşit: poate că avea nevoie de mai mult timp ca să absoarbă totul. Era obosit; se lăsă pe spate, închise ochii şi căută refugiu într-o reverie cu Bertha. Dar nu se întâmplă nimic!

  Trecuse prin etapele obişnuite: se concentrase asupra scenei din mintea lui, stabilise decorul reveriei, era deschis la tot ce ar fi putut surveni – întotdeauna decidea Bertha, nu el – şi se retrăsese, aşteptând să înceapă acţiunea. Dar nu fu nici o acţiune. Nimic nu se mişcă. Scena rămase o natură moartă aşteptând indicaţiile lui regizorale.

  Făcând o experienţă, Breuer descoperi că acum putea chema sau alunga imaginea Berthei după plac. Când o chema, ea apărea imediat în orice formă sau împrejurări şi-ar fi dorit. Dar nu mai avea autonomie: imaginea ei îngheţa până când el voia să o mişte. Totul slăbise în intensitate: dependenţa lui de ea, puterea ei asupra lui.

  Breuer era uluit de această transformare. Nu se mai gândise niciodată la Bertha cu atâta indiferenţă. Nu, nu cu indiferenţă – cu atâta linişte, atâta stăpânire de sine. Nu încerca o mare pasiune sau dorinţă, dar nici ranchiună. Pentru prima dată înţelese că el şi Bertha erau tovarăşi de suferinţă. Era la fel de prinsă în cursă ca şi el. Nici ea nu „devenise ceea ce era". Ea nu-şi alesese viaţa, în schimb asistase la aceleaşi scene care se repetau la nesfârşit.

  De fapt, gândindu-se mai bine, Breuer realiză întreaga tragedie a vieţii Berthei. Probabil că ea nu ştia toate astea. Probabil că ea renunţase nu "doar la alegere, ci şi la cunoaştere. Era atât de des „absentă", în transă, nici măcar nu-şi trăia viaţa. El ştia că în această privinţă Nietzsche greşise! Nu el era victima Berthei. Erau amândoi victime.

  Cât de multe învăţase! Numai de-ar putea-o lua de la capăt, de-ar putea fi medicul ei acum. Ziua aceea la Belle-vue îi arătase cât de efemere fuseseră efectele tratamentului său. Ce stupid că petrecuse luni în şir atacând simp-tome – hărţuieli prosteşti, superficiale – şi neglijând adevărata bătălie, lupta pe viaţă şi pe moarte de dincolo de ele.

  Cu un muget, trenul ieşi dintr-un tunel lung. Lumina puternică a zilei îl făcu pe Breuer să-şi întoarcă atenţia spre situaţia lui actuală. Se întorcea la Viena pentru a o vedea pe Eva Berger, fosta lui asistentă. Privi ameţit în jurul său. Iar am făcut-o, se gândi: Iată-mă în tren, avântân-du-mă spre Eva, fără să ştiu însă când şi cum am luat hotărârea de a o vedea.

  Când ajunse în Viena, luă un fiacru până la casa Evei şi se apropie de uşă.

  Era patru după-amiaza şi fu gata să se întoarcă, sigur – şi apoi sperând – că ea era la lucru. Dar era acasă. Păru şocată să-l vadă şi rămase holbându-se la el, fără o vorbă. Când o întrebă dacă putea să intre, îl primi, după ce aruncă o privire jenată la uşile vecinilor. El se simţi imediat reconfortat de prezenţa ei. Trecuseră şase luni de când n-o mai văzuse, dar îi era la fel de uşor ca întotdeauna să i se destăinuie. îi povesti tot ce se întâmplase de când o con-cediase: întâlnirea lui cu Nietzsche, transformarea lui treptată, hotărârea de a-şi cere libertatea şi de a-i părăsi pe Mathilde şi pe copii, ultima înulnire, în tăcere, cu Bertha.

  — Iar acum, Eva, sunt liber. Pentru întâia dată în viaţa mea, pot să fac orice, pot să mă duc unde vreau. Curând, probabil imediat după ce vom termina de vorbit, mă voi duce la gară şi voi alege o destinaţie. Nici acum nu ştiu încă încotro mă voi duce, probabil spre sud, spre soare – poate în Italia.

  Eva, de obicei o femeie expansivă, care răspundea cu discursuri întregi la fiecare propoziţie a lui, era acum ciudat de tăcută.

  — Bineînţeles, continuă Breuer, voi fi singur. Ştii cum sunt eu. Dar voi fi liber să mă întâlnesc cu cine vreau.

  Tot nici un răspuns din partea Evei.

  — Sau să invit o veche prietenă să meargă cu mine în Italia.

  Breuer nu putea crede că rostise aceste cuvinte. îşi imagină deodată un cer plin de porumbei care se îmbulzeau să intre pe