Spre consternarea, dar şi spre uşurarea lui, Eva nu răspunse aluziilor lui. în schimb, începu să-i pună întrebări.

  — La ce fel de libertate te referi? Ce vrei să spui cu „viaţa netrăită"? Scutură din cap neîncrezătoare. Josef, nu prea înţeleg mare lucru din toate astea. Mi-am dorit întotdeauna să am libertatea ta. Ce fel de libertate am avut eu? Când trebuie să-ţi taci griji în privinţa chiriei şi a notei de plată de la măcelar, nu-ţi faci prea multe griji în privinţa libertăţii. Vrei să fii liber faţă de meseria ta? Uită-te ia meseria meaCând m-ai concediat, a trebuit să accept orice slujbă puteam găsi, iar acum singura libertate pe care mi-o doresc este să nu lucrez în schimbul de noapte la Spitalul General din Viena.

  Schimbul de noapte! Iată de ce e acasă la ora asta, se gândi Breuer.

  — M-am oferit să te ajut să-ţi găseşti alt post. N-ai răspuns la niciunul dintre mesajele mele.

  — Eram în stare de şoc, răspunse Eva. Am învăţat o lecţie dură – că nu te poţi bizui pe nimeni în afară de tine.

  Pentru prima dată, ea îşi ridică privirea şi se uită direct în ochii lui Breuer.

  Roşu de ruşine că n-o protejase, începu să-i ceară iertare – dar Eva se grăbi să continue, vorbind despre noua ei slujbă, despre nunta surorii ei, despre moartea mamei, apoi despre relaţia ei cu Gerhardt, tânărul avocat pe care-l cunoscuse când era pacient al spitalului.

  Breuer ştia că vizita lui o compromitea, şi se ridică să plece. Apropiindu-se de uşă, îi luă mâna cu stângăcie şi începu să pună o întrebare, dar ezită – mai avea dreptul de a-i spune ceva familiar? Se hotărî să rişte. Deşi era evident că legătura intimă dintre ei se destrămase, cincisprezece ani de prietenie nu se şterg aşa uşor.

  — Eva, am să plec acum. Dar te rog, o ultimă întrebare.

  — Spune, Josef.

  — Nu pot uita vremurile când eram apropiaţi. îţi aminteşti când, într-o seară, târziu, am stat de vorbă o oră întreagă în cabinet? Ţi-am spus cu câtă disperare şi cât de irezistibil mă simţeam atras de Bertha. Tu mi-ai răspuns că ţi-este teamă pentru mine, că eşti prietena mea, că nu vrei să mă distrug. Apoi mi-ai luat mâna, aşa cum eu o iau pe a ta acum, şi ai spus că ai face orice, orice aş vrea eu, dacă asta m-ar salva. Eva, nu pot să-ţi spun dt de des, probabil de sute de ori, am retrăit conversaţia aceea, cât de mult a însemnat ea pentru mine, cât de adesea am regretat că eram atât de obsedat de Bertha încât nu ţi-am răspuns într-un mod mai direct. Iar întrebarea mea este: Erai sinceră? Trebuia să-ţi fi răspuns?

  Eva îşi retrase mâna, o puse uşor pe umărul lui şi rosti, cu o voce înecată:

  — Josef, nu ştiu ce să spun. Voi fi sinceră – îmi pare rău că trebuie să răspund astfel la întrebarea ta, dar de dragul vechii noastre prietenii trebuie să fiu sinceră. Josef, eu nu-mi amintesc acea conversaţie!

  Două ore mai târziu, Breuer se trezi pe un loc de clasa a doua în trenul spre Italia.

  Realiză cât de important fusese pentru el, în ultimul an, că o avusese pe Eva ca sprijin. Se bizuise pe ea. Fusese întotdeauna sigur că putea conta pe ea la nevoie. Cum putuse ea să uite?

  „Dar, Josef, la ce te aşteptai?" se întrebă. „Că se va lăsa congelată şi pusă într-un dulap, aşteptându-te pe tine să deschizi uşa şi s-o readud la viaţă? Ai patruzed de ani, e timpul să înţelegi că femeile tale au o existenţă separată de a ta: au viaţa lor proprie, se dezvoltă, înaintează în vârstă, îmbătrânesc, stabilesc relaţii noi. Numai morţii nu se schimbă. Numai mama ta, Bertha, a rămas suspendată în timp, aşteptându-te."

  Deodată, în minte îi răsări gândul îngrozitor că nu numai viaţa Berthei şi a Evei va merge înainte, d şi a Mathildei – că ea va exista fără el, că va veni ziua când ea va iubi pe altcineva. Mathilde, Mathilde a lui cu un alt bărbat – durerea aceasta era greu de suportat. îi dădură lacrimile. îşi căută din ochi valiza de pe plasa de bagaje. Era acolo, la îndemână, cu minerul de alamă atârnând ademenitor spre el. Da, ştia exact ce trebuia să facă: să apuce minerul, să treacă valiza peste bara de metal, s-o tragă jos, să coboare la prima staţie, oricare ar fi, să ia primul tren înapoi spre Viena şi să se arunce la pidoarele Mathildei. Nu era prea târziu – cu siguranţă că avea să-l primească înapoi.

  Dar îşi imagină prezenţa puternică a lui Nietzsche barându-i drumul.

  „Friedrich, cum am putut să renunţ la toate? Ce prost am fost că ţi-am urmat sfatul!" „Renunţasei deja la tot ce era important încă înainte de a mă întâlni, Josef. De aceea erai cuprins de disperare. îţi aminteşti dt ai plâns că l-ai pierdut pe tânărul infinitei promisiuni?" „Dar acum nu mai am nimic." „Nimic înseamnă totul! Pentru a deveni puternic trebuie ca mai întâi să-ţi înfigi adânc rădăcinile în neant şi să înveţi să înfrunţi cea mai cumplită singurătate." „Soţia mea, familia mea! îi iubesc. Cum am putut să-i părăsesc? O să cobor la prima staţie." „Nu fad dedt să fugi de tine însuţi. Aminteşte-ţi că fiecare clipă se repetă la nesfârşit. Gândeşte-te: gândeşte-te că fugi de libertate pentru vede!" „Am o datorie faţă de." „Doar datoria de a deveni cel ce eşti. Devino puternic: altfel, te vei folosi întotdeauna de alţii în dezvoltarea ta." „Dar Mathilde! Jurămintele mele! Datoria mea faţă de." „Datorie, datorie! O să pieri din cauza acestor virtuţi mărunte. învaţă să devii rău. Clădeşte-ţi o nouă identitate pe cenuşa vechii tale vieţi."

  Pe tot drumul până în Italia, cuvintele lui Nietzsche îl urmăriră.

  „Repetare