eternă." „Clepsidra eternă a existenţei întoarsă iarăşi şi iarăşi." „Lasă această idee să pună stăpânire pe tine, şi promit că asta te va schimba pentru totdeauna." „îţi place ideea sau o deteşti?" „Trăieşti astfel încât să-ţi placă ideea." „Pariul lui Nietzsche." „Consumă-ţi viaţa." „Mori la momentul potrivit." „Curajul de a-ţi schimba convingerile!" „Viaţa asta e viaţa ta veşnică."

  Totul începuse cu două luni în urmă, la Veneţia. Acum se îndrepta din nou către oraşul gondolelor. Când trenul trecu graniţa italo-elveţiană şi auzul lui prinse conversaţii în italiană, gândurile i se întoarseră de la posibilitatea eternă la realitatea zilei de mâine.

  Unde-o să se ducă atunci când va coborî din tren la Veneţia? Unde-o să doarmă la noapte? Ce-o să facă mâine? Dar poimâine? Cum o să-şi folosească timpul? Nietzsche cum îl folosea? Când nu era bolnav se plimba, medita şi scria. Dar aşa făcel el. Cum.?

  Ştia că, înainte de toate, trebuia să-şi câştige existenţa. Banii pe care-i avea la el îi ajungeau doar pentru câteva săptămâni, după aceea banca, la cererea lui Max, avea să-i trimită doar o modestă sumă lunară. Putea, bineînţeles, să practice în continuare medicina. Cel puţin trei dintre foştii lui studenţi erau medici în Veneţia. N-ar trebui să întâmpine nici o dificultate în a-şi construi o carieră. Nici limba n-ar fi o problemă: avea ureche bună şi ştia ceva engleză, franceză şi spaniolă; putea prinde repede italiana. Dar sacrificase atât de multe doar ca să-şi reproducă viaţa din Viena la Veneţia? Nu, lăsase acea viaţă în urmă!

  Poate o slujbă într-un restaurant. Pentru că îi murise mama, iar bunica era foarte slăbită, Breuer învăţase să gătească şi ajuta adesea la prepararea meselor de familie. Deşi Mathilde îl tachina şi-l gonea din bucătărie, când ea nu era în preajmă obişnuia să treacă pe acolo şi să-i dea instrucţiuni bucătăresei. Da, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât simţea mai tare că munca într-un restaurant ar putea fi cea mai potrivită. Nu doar aceea de director sau de casier: vroia să atingă mâncarea – să o prepare, să o servească.

  Ajunse târziu în Veneţia şi din nou petrecu noaptea într-un hotel din preajma gării. Dimineaţa luă o gondolă până în centru şi se plimbă ore în şir, gândindu-se. Mulţi dintre localnici întorceau privirea după el. înţelese de ce când îşi văzu imaginea reflectată într-o vitrină: barbă lungă, pălărie, palton, costum, cravată – toate negre. Părea străin, exact ca un bătrân şi bogat medic evreu din Viena! Noaptea trecută, la gară, observase un grup de prostituate italience care-şi căutau clienţi. Niciuna nu-l abordase; şi nu-i de mirare! Barba şi hainele de înmor-mântare trebuiau să dispară.

  Încet, planul său căpătă contur: mai întâi, o vizită la bărbier şi la un magazin de confecţii pentru clasa muncitoare. Apoi avea să înceapă un curs intensiv de italiană. Probabil după două, trei săptămâni, putea începe să exploreze restaurantele: s-ar putea ca Veneţia să aibă nevoie de un bun restaurant austriac, sau chiar austriac-evreiesc – văzuse mai multe sinagogi în timpul plimbării sale.

  Briciul tocit al bărbierului îi smucea capul înainte şi înapoi în timp ce-i ataca barba în vârstă de douăzeci şi unu de ani. Uneori rădea smocurile de barbă frumos, dar cel mai des agăţa şi smulgea firele de păr castaniu sârmos. Bărbierul era brutal şi repezit. E de înţeles, se gândi Breuer. Şaizeci de lire e prea puţin pentru mărimea bărbii lui. Făcându-i semn s-o ia mai încet, băgă mâna în buzunar şi-i oferi două sute de lire pentru un bărbierit mai blând.

  Douăzeci de minute mai târziu, uitându-se în oglinda crăpată a bărbierului, îl năpădi un val de compasiune faţă de propria lui faţă. De-a lungul deceniilor în care o tot văzuse, datorită bărbii întunecate care o ascundea, uitase ce bătălie cu timpul era înaintarea în vârstă. Descoperită acum, văzu că era obosită şi îmbătrânită. Doar fruntea şi arcadele rămăseseră neridate şi suţineau cu hotărâre pielea lăsată, fleşcăită, înfrântă a feţei lui. Câte un şanţ adânc se întindea de la fiecare nară pentru a-i separa obrajii de buze. Riduri mai mici porneau în jos de la ochi. Gâtul era plin de cute, ca cel al unui curcan. Iar bărbia – uitase că barba îi acoperea bărbia lipsită de personalitate, care acum, şi mai lipsită de vigoare, se ascundea cu timiditate, cât putea, sub buza de jos care atârna umedă.

  În drum spre un magazin de confecţii, Breuer se uită la îmbrăcămintea trecătorilor şi hotărî să cumpere o haină scurtă de muncitor, nişte ghete solide şi un pulover gros în dungi. Cu toate acestea, toţi cei care treceau pe stradă erau mai tineri decât el. Ce purtau bărbaţii mai în vârstă? De fapt, unde erau aceştia? Toată lumea părea atât de tânără. Cum o să-şi facă prieteni? Cum va cunoaşte femei? Poate o chelneriţă într-un restaurant, sau o profesoară de italiană. Dar, se gândi el, eu nu vreau o altă femeie! N-o să mai găsesc niciodată o femeie ca Mathilde. O iubesc. E o nebunie. De ce am părăsit-o? Sunt prea bătrân ca s-o iau de la capăt. Sunt cea mai bătrână persoană de pe strada asta – poate bătrâna aceea cu bastonul e mai bătrână, sau bărbatul acela gârbovit care vinde legume. Deodată simţi că ameţeşte. Abia mai putea sta în picioare. Auzi o voce în spatele său.

  — Josef,Josef!

  A cui e vocea? Pare familiară!

  — Doctor Breuer! Josef Breuer! Cine ştie unde sunt?

  — Josef, ascultă-mă! Număr invers, de la zece la unu. Când ajung la cinci, ochii ţi se vor deschide. Când ajung la unu, vei fi complet treaz. Zece, nouă, opt.

  Cunosc vocea asta!

  — Şapte, şase, cinci.

  Deschise ochii. Privi faţa zâmbitoare a lui Freud.

  — Patru, trei, doi, unu! Poftim! Te-ai trezit! Breuer era alarmat.

  — Ce se întâmplă? Unde mă aflu, Sâg?

  — Totul e-n regulă, Josef. Trezeşte-te! Vocea lui Freud era fermă, dar liniştitoare.

  — Ce se întâmplă?