Plasată în viitorul apropiat, adică la sfârşitul secolului XX, această distopie de descendenţă orwelliană încearcă să atragă atenţia asupra unor aspecte ale societăţii contemporane care, tratate cu nepăsare, ar putea avea grave consecinţe pentru omenire şi anume: problemele ecologice şi genetice ale poluării chimice şi radioactive, precum şi lipsa de toleranţă, fanatismul politic, moral sau religios. M. Atwood subliniază aici, ca şi în alte scrieri, complicitatea victimei cu victimizarea ei: protagonista Povestirii mărturiseşte cu vinovăţie că nu s-a dus la nici un marş de protest (Cap. 28, p. 183), ceea ce demonstrează că pasivitatea populaţiei a făcut posibilă instaurarea cu succes a noului regim.

  Titlul romanului împreună cu cele trei motouri (din Biblie, din Swift şi proverbul sufist) şi „Notele istorice” din final care oferă un cadru Povestirii, scot în evidenţă tonul satiric al acestei scrieri, precum şi forma literară adoptată. Astfel, aluzia la Chaucer din titlu, explicitată în Notele istorice pentru a nu scăpa nici unui cititor, trimite la tema centrală a Povestirilor din Canterbury, lupta dintre sexe. Iar jocul de cuvinte bazat pe omofonia dintre tale = povestire şi tail = coadă atrage atenţia pe de o parte asupra rolului pe care îl îndeplineşte jocul de cuvinte (ca tipul fundamental de asociere lingvistică în procesul memoriei şi al gândirii) în structurarea digresivă a acestei povestiri, iar pe de altă parte asupra conflictului central dintre protagonista-naratoare şi societatea din jur care o consideră un simplu obiect purtător de sex.

  Cel dintâi moto aduce în primul plan arhetipul biblic al romanului. Societatea americană a devenit Republica Galaad61 în urma unei abile lovituri de stat a sectei de extremă dreaptă „Fii lui Iacob” care a organizat asasinarea Preşedintelui concomitent cu mitralierea membrilor Congresului şi a senatorilor şi suspendarea Constituţiei (Cap. 28, p. 176). Toate eforturile societăţii galaadeene se concentrează asupra creşterii populaţiei, căci scriitoarea anticipează în viitorul apropiat un teritoriu nord-american cu o populaţie aproape sterilă în urma radiaţiilor nucleare, a poluării chimice şi a unui număr de intervenţii chirurgicale (Cap. 19, p. 112), unde doar un sfert dintre nou-născuţi nu au malformaţii sau alte carenţe vitale. Această situaţie este asemănătoare celei descrise de profetul Ieremia ca existând în Galaad, altădată cea mai fertilă regiune a Ţării făgăduite lui Moise. Mâniat de comportamentul fiilor lui Israel, Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia şi a proorocit transformarea Ţării Făgăduinţei într-un pustiu. Îngrozit, Ieremia a exclamat: „Au doară nu mai este balsam în Galaad? Au doară nu mai este doctor acolo? De ce dar nu se vindecă fiica poporului Meu?” (Ieremia 8:22). Faptul că Ieremia nu primeşte nici un răspuns arată care va fi soarta Galaadului.

  Republica Galaad este militarizată. Conducerea revine Comandanţilor care, printr-o armată de Ochi, Îngeri şi Paznici controlează totul, atât viaţa publică, cât şi pe cea privată a tuturor cetăţenilor. Sistemul de supraveghere este bine pus la punct cu mijloace de control computerizate, microfoane şi dube de intervenţie rapidă. Este o societate falocentrică/paternalistă în care femeile nu au nici un fel de drepturi civile (nici dreptul la proprietate, nici pe cel de a citi şi de a scrie), fiind reduse la destinul lor biologic de reproducere a speciei. Ele se împart în categorii sociale bine definite prin uniforma pe care o poartă: Soţiile care poartă robe albastre şi Fiicele de Comandanţi care poartă rochii albe formează casta cea mai înaltă, fiind stăpâne asupra gospodăriilor şi a grădinilor personale. Cum ele sunt adesea sterpe, funcţia lor biologică este suplinită de către Cameristele îmbrăcate în roşu, a căror personalitate este anihilată şi care sunt considerate simple mecanisme de fabricat copii. Muncile menajere din gospodăriile clasei conducătoare sunt executate de Marthele care poartă uniforme verzi. Categoriei de bărbaţi ce lucrează în domeniul serviciilor li se alocă Econoneveste, care poartă rochii cu dungi albastre, roşii şi verzi ce le atestă polifuncţionalitatea. Văduvele poartă rochii negre, Mătuşile de la Centrul de reeducare „Rahela şi Lea” au uniforme cafenii, iar Nefemeile, categoria celor ce s-au revoltat împotriva societăţii de tip nou, poartă robe cenuşii şi sunt folosite ca unelte vorbitoare la muncile agricole, dar şi în medii radioactive sau poluate chimic, ceea ce face ca de obicei trupurile lor să se descompună fizic de vii, în 2-3 ani (Cap. 38, p. 254). Ultima categorie de femei, care nici nu există din punct de vedere oficial, este cea a prostituatelor în costume de carnaval care trăiesc în cercul închis al „Clubului” exclusiv pentru folosinţa elitei Comandanţilor şi a oamenilor de afaceri străini.

  Motoul biblic citează unul din precedentele de poligamie din Vechiul Testament care a dus la instituţionalizarea Cameristei ca „resursă naţională”, adică la sacrificarea individualităţii şi libertăţii ei personale spre binele public. Totodată el enunţă motivul invidiei care ocupă un loc central în universul Povestirii Cameristei. „În casa asta fiecare îi invidiază pe ceilalţi pentru câte ceva”, observă Camerista (Cap. 8, p. 50), remarca fiind de fapt valabilă pentru întreaga societate galaadeană. Soţiile se invidiază reciproc pentru copii, pentru Cameristele productive, invidiază ovarele sănătoase ale celor din urmă; Marthele le invidiază pe Cameriste pentru dreptul de a merge la plimbare după târguieli, Cameristele le invidiază pe Marthe pentru că pot sta împreună şi sporovăi etc. Dar autoarea povestirii îl invidiază pe Comandant în primul rând pentru libertatea sa de a citi şi scrie: „ Între degete, pixul e sensibil, aproape viu, îi simt puterea, puterea cuvintelor pe care le conţine. Stiloul înseamnă Invidie, spunea Mătuşa Lydia, citând un alt moto al Centrului, care ne prevenea să nu râvnim asemenea obiecte. Şi aveau dreptate, înseamnă într-adevăr invidie. Mă roade invidia când îl ţin în mână. Îl invidiez pe Comandant pentru stiloul lui. E şi ăsta încă un obiect pe care aş dori să-l fur.” (Cap. 29, p.190).

  Citatul de mai sus ilustrează invidia femeilor faţă de bărbaţi, complementară cu acea animozitate pe care povestitoarea o simţise „la bărbaţi, chiar la Luke uneori.” (Cap. 29, p. 187), resentimente ce