lovitură; de fapt, o dublă lovitură, căci în acelaşi timp „Nick” făcea parte probabil dintre Ochi, cum era adesea cazul cu şoferii şi servitorii personali. Desigur că Waterford era conştient de acest lucru dar, cum toţi Comandanţii de prim rang erau automat directori ai Ochilor, probabil că nu i-a dat prea multă atenţie şi nu l-a împiedicat să încalce ceea ce considera el a fi reguli minore. Ca majoritatea Comandanţilor din Galaadul timpuriu, care au şi fost epuraţi mai târziu, el îşi considera poziţia mai presus de orice atac. Stilul Galaadului mijlociu a fost mai prudent.

  Acestea sunt deducţiile noastre. Presupunând că ele sunt corecte şi anume că Waterford a fost într-adevăr „Comandatul” respectiv, tot mai rămân multe lacune. Unele ar fi putut fi înlăturate de autoarea noastră anonimă dacă ea ar fi avut un alt fel de a gândi. Dacă ar fi avut instinct de reporter sau de spion, ne-ar fi putut spune multe despre modul cum funcţiona imperiul galaadean. Ce n-am da acum să avem măcar vreo douăzeci de pagini imprimate din computerul personal al lui Waterford? Totuşi trebuie să fim recunoscători pentru orice fărâmituri pe care Zeiţa istoriei a binevoit să ni le acorde.

  În ceea ce priveşte soarta finală a naratoarei noastre, ea rămâne obscură. A fost ea oare trecută clandestin peste graniţă în Canada de atunci şi a ajuns de acolo mai departe, în Anglia? Aşa ar fi fost înţelept, căci Canada de pe vremea aceea nu voia să-şi atragă duşmănia puternicului stat vecin şi aveau loc razii şi apoi extrădarea unor asemenea refugiate. Dacă aşa a fost, de ce nu şi-a luat cu ea naraţiunea înregistrată pe casetă? Poate că a plecat pe neaşteptate; poate că îi era teamă că va fi interceptată. Pe de altă parte, poate că a fost prinsă din nou. Dacă a ajuns cu adevărat în Anglia, de ce nu şi-a publicat povestirea, cum au făcut atâtea când au ajuns afară? Poate că s-a temut de represalii împotriva lui „Luke”, presupunând că el ar mai fi fost în viaţă (ceea ce e total improbabil) sau împotriva fiicei sale; căci regimul galaadean nu se da înapoi de la asemenea măsuri pe care le lua pentru a descuraja publicitatea nefavorabilă în ţările străine. Se ştie că mai multe refugiate imprudente au primit cu poşta expres o mână, o ureche sau laba unui picior împachetat sub vid ascunse, de exemplu, într-o cutie metalică de cafea. Sau poate că a fost una din acele Cameriste evadate care au întâmpinat dificultăţi de adaptare la viaţa din lumea de afară odată ajunse acolo, după existenţa ferită de care avuseseră parte. Şi poate că, asemenea lor, s-a sihăstrit. Nu ştim.

  De asemenea, putem doar deduce ce l-a determinat pe Nick să-i organizeze evadarea. Putem presupune că imediat ce s-a descoperit că partenera ei Ofglen făcea parte din „Mayday”, Nick era şi el în pericol, căci fiind un Ochi ştia foarte bine că Offred însăşi avea să fie interogată. Pedepsele pentru activitate sexuală neautorizată cu o Cameristă erau severe şi statutul său de Ochi nu avea neapărat să-l protejeze. Societatea galaadeană era bizantină la culme şi orice încălcare a legii putea fi folosită împotriva ta de către duşmanii tăi nedeclaraţi din cadrul regimului. Desigur că ar fi putut să o asasineze chiar el, ceea ce ar fi fost cel mai înţelept, dar inima omenească este întotdeauna un factor important şi, după cum ştim, amândoi credeau că ea e însărcinată şi că el era autorul. Ce bărbat din Galaad putea rezista perspectivei de a fi tată, ceea ce conferea un statut atât de preţuit. De aceea el a chemat în ajutor o echipă de Ochi, care, autentici sau nu, erau oricum sub ordinele sale. E foarte posibil ca prin această acţiune să-şi fi asigurat propria pieire.

  Oare naratoarea noastră a ajuns vie şi nevătămată în lumea liberă şi a început o nouă viaţă? Sau a fost descoperită în ascunzişul ei din pod şi arestată şi apoi trimisă în Colonii sau „La Jezebel” sau chiar executată? Documentul nostru e mut asupra acestor chestiuni, deşi într-un fel stăpâneşte arta elocinţei. O putem chema pe Euridice din lumea umbrelor, dar nu o putem face să răspundă întrebărilor noastre; şi când ne întoarcem s-o privim, o zărim doar pentru o clipă şi apoi ne scapă şi fuge. Aşa cum ştiu toţi istoricii, trecutul este o mare de întuneric plin de ecouri. Unele voci pot ajunge până la noi, dar ceea ce ne spun este plin de obscuritatea matricei din care provin; şi oricât am încerca, nu putem întotdeauna să le descifrăm precis în lumina mai limpede a zilelor noastre.

  Aplauze.

  Întrebări?

  POSTFAŢĂ57

  Pentru Margaret Atwood a scrie înseamnă a explora, a pătrunde într-un teritoriu unde nu ştii ce s-ar putea să găseşti; a fi scriitor înseamnă să consemnezi cât poţi de exact ceea ce găseşti în teritoriul explorat şi nu ceea ce crezi că ar trebui să găseşti.58

  Astfel, în Povestirea Cameristei, folosind tehnicile literaturii de anticipaţie, Margaret Atwood explorează un teritoriu imaginar pentru a descoperi „ce poate face cineva semenilor săi, fără să fie pedepsit, poate chiar până la moarte” (Cap. 23, p. 137), un teritoriu în care eroina se confruntă cu forma de tortură fizică şi psihologică, cu oprimarea şi tirania unui regim totalitar ce sintetizează idei fasciste şi comuniste într-o teocraţie puritană, bazată pe aplicarea ad litteram a unor idei din Vechiul Testament.

  De aceea cartea este dedicată strămoaşei scriitoarei, Mary Webster, care a fost spânzurată ca vrăjitoare în Connecticut, şi lui Perry Miller, autorul unor cărţi de mare prestigiu despre societatea puritană din Noua Anglie şi despre rolul puritanilor în istoria Statelor Unite în general.

  Din punct de vedere al genului, Povestirea Cameristei este o utopie negative adică o distopie în tradiţia unor scrieri ca Minunata lume nouă de Aldous Huxley sau 1984 de George Orwell, dar o distopie unde vocea naratorială aparţine unei femei. Ea dă glas unei alterităţi marginalizate, lipsite de orice putere şi oficial