formei, deci nu a numelui, ceremoniei de Particicuţie, pe baza argumentului că era nu numai o formă deosebit de îngrozitoare şi eficientă de a te debarasa de elemente subversive, dar şi că avea să funcţioneze ca o supapă pentru elementele femeieşti din Galaad. Ţapii ispăşitori au fost în mod notoriu foarte folositori pe tot parcursul istoriei şi trebuie să le fi dat mari satisfacţii acestor Cameriste, care erau atât de rigid controlate în general, să poată sfârteca un bărbat cu mâinile lor din când în când. Această practică a devenit atât de populară şi de eficace, încât în perioada mijlocie a fost regularizată, având loc de patru ori pe an, la solstiţii şi echinocţii. Distingem aici ecouri ale ritualurilor de fertilitate din culturile zeiţelor telurice primitive. Aşa cum am auzit la masa rotundă de ieri după-amiază, Galaadul, deşi era constituit fără îndoială într-o formă patriarhală, avea uneori un conţinut matriarhal ca şi unele sectoare ale structurii sociale care i-au dat naştere. După cum au ştiut prea bine cei care au proiectat Galaadul, pentru a institui un sistem totalitar eficient, sau chiar orice sistem, trebuie să oferi, cel puţin unui mic număr de privilegiaţi, anumite beneficii şi libertăţi în schimbul celor pe care le iei.

  În această ordine de idei, cred că ar fi binevenite câteva remarci despre formidabila instituţie de control asupra femeilor cunoscută sub denumirea de „Mătuşi”. Potrivit documentului Limpkin, Judd a fost de la început de părere că cea mai bună şi mai ieftină metodă de a ţine sub control femeile în scopuri de reproducţie şi alte scopuri era una chiar cu ajutorul femeilor. Existau multe precedente istorice de acest fel; de fapt nu a existat nici un imperiu impus cu forţa, sau altfel, care să nu aibă această trăsătură: stăpânirea populaţiei autohtone de către membri ai populaţiei respective. În cazul Galaadului au existat multe femei gata să funcţioneze ca „Mătuşi” fie pentru că ele credeau sincer în ceea ce numeau „valorile tradiţionale”, fie pentru privilegiile de care beneficiau în acest fel. Când puterea se poate dobândi greu, chiar şi puţină putere reprezintă o mare tentaţie. De asemenea, mai exista şi o motivaţie negativă: femeile fără copii sau sterpe şi femeile mai bătrâne care nu erau măritate îşi puteau lua serviciu la „Mătuşi” şi astfel să scape de şomaj şi în consecinţă de trimiterea în degradantele Colonii, care erau locuite de o populaţie mutabilă de colo, colo şi care era folosită în special ca detaşamente nerecuperabile de curăţire a substanţelor toxice, deşi, dacă aveai noroc, ţi se puteau repartiza sarcini mai puţin riscante, ca de exemplu culesul bumbacului sau al fructelor.

  Aşadar, ideea i-a aparţinut lui Judd, dar punerea ei în practică poartă amprenta lui Waterford. Cine altcineva dintre experţii în elaborarea ideologiei Fiilor lui Iacob ar fi putut avea ideea ca Mătuşile să-şi ia nume de la produsele comerciale pentru femei din perioada imediat pregalaadeană, care deci să fie familiare şi prin urmare reconfortante – nume de produse cosmetice, de parfumuri, de prăjituri, deserturi congelate şi chiar de medicamente56. A fost o idee strălucită, ceea ce ne confirmă părerea că la maturitate Waterford a fost un om extrem de ingenios. Judd, în felul lui, a dat dovadă de aceeaşi calitate.

  Se ştie că amândoi aceşti domni nu au avut copii şi deci aveau dreptul de a li se repartiza un şir de Cameriste. În comunicarea noastră comună „Noţiunea de sămânţă în Galaadul timpuriu”, Profesorul Wade şi cu mine am propus speculaţia că amândoi, ca mulţi dintre Comandanţi, veniseră în contact cu un virus producător de sterilitate care fusese obţinut în perioada pregalaadeană prin experienţe secrete ce combinau gene infectate cu oreion şi care fusese destinat a fi introdus în icrele negre consumate de cele mai înalte oficialităţi de la Moscova. (Experimentul a fost abandonat după încheierea Acordului sferelor de influenţă, pentru că mulţi au considerat acest virus necontrolabil şi deci prea periculos, deşi au fost unii care au vrut să-l răspândească deasupra Indiei).

  Totuşi, nici Judd, nici Waterford nu erau căsătoriţi cu o femeie numită, sau cunoscută vreodată sub numele de „Pam” sau „Serena Joy”. Se pare că numele din urmă ar fi o invenţie destul de maliţioasă a autoarei noastre. Soţia lui Judd se numea Bambi Mae, iar a lui Waterford, Thelma. Cea din urmă lucrase totuşi cândva la televiziune, fiind o personalitate în genul descris de autoare. Avem această informaţie de la Limpkin care face câteva remarci insinuante pe marginea ei. Regimul desigur că şi-a dat toată osteneala să acopere asemenea scăderi neortodoxe ale soţiilor membrilor elitei.

  În ansamblu, mărturiile par să încline balanţa spre Waterford. Ştim de exemplu că şi-a aflat sfârşitul probabil curând după evenimentele descrise de autoarea noastră, în timpul uneia din primele epurări; a fost acuzat că avea tendinţe liberale, că poseda fără autorizaţie o colecţie substanţială de materiale ilustrate şi literare şi că adăpostea un element subversiv. Aceasta s-a întâmplat înainte ca regimul să înceapă să-şi ţină procesele în taină şi le televiza încă, aşa că evenimentele au fost înregistrate în Anglia prin satelit şi se află în depozitul video al Arhivelor noastre. Imaginile cu Waterford nu sunt bune, dar totuşi sunt destul de clare pentru a stabili că avea într-adevăr părul cărunt.

  În privinţa elementului subversiv pe care Waterford a fost acuzat că-l adăpostea, acesta ar fi putut fi chiar „Offred”, deoarece fuga ei ar fi plasat-o în această categorie. Dar mai probabil era „Nick”, care se poate deduce că a ajutat-o pe „Offred” să evadeze, dovadă fiind însăşi existenţa benzilor. Felul în care a putut face acest lucru îl caracterizează ca fiind membru al obscurei organizaţii clandestine „Mayday” care nu era aceeaşi cu Drumul clandestin al femeilor, cu care colabora însă. „Drumul” reprezenta doar o organizaţie de salvare, pe când cealaltă organizaţie era cvasimilitară. Se ştie că un număr de agenţi „Mayday” au infiltrat structura de putere galaadeană chiar la cele mai înalte nivele şi plasarea unuia dintre membrii săi ca şofer al lui Waterford va fi fost cu siguranţă o mare