de-o suliţă pe cer. Am alergat într-un suflet la locuinţa doctorului, unde mi s-a spus că dumnealui plecase de cu noapte şi nu se-ntorsese încă. „Asta nu-i a bună – mi-am zis. Trebuie să mă duc numaidecât la insulă, să văd ce-i cu Tom.”

  Dar când să cotesc după colţul uliţei, m-am ciocnit nas în nas cu unchiul Silas.

  — Ce-i cu tine, Tom? se miră el. Pe unde mi-ai fost, afurisitule?

  — N-am fost nicăieri; m-am dus şi eu să-l caut pe negrul fugar, împreună cu Sid.

  — Dar unde naiba aţi fost? Mătuşă-ţi i-a ieşit sufletul.

  — N-avea de ce, fiindcă n-am păţit nimic. Ne-am luat după oameni şi câini, dar le-am pierdut urma, fiindcă alergau prea iute. Auzind gălăgie pe râu, am luat o barcă şi-am pornit după ei, crezând c-au trecut pe malul celălalt, dar nu i-am putut găsi. Am rămas pe-acolo, rupţi de oboseală, şi-am dormit până mai adineauri, să tot fie vreun ceas de-atunci. Am trecut încoace cu barca, să vedem ce s-a întâmplat. Sid e la poştă, după veşti, iar eu m-am dus să fac rost de ceva mâncare. După aia ne-ntoarcem acasă, Ne-am dus aşadar la poştă, în căutarea lui „Sid”, dar se-nţelege că nu l-am găsit acolo. Bănuisem eu că n-o să-l găsim! Bătrânul a ridicat o scrisoare de la poştă; am mai aşteptat câtva timp, dar Sid tot nu s-a arătat.

  — Hai să mergem – îmi spuse bătrânul. Sid o să se-ntoarcă pe jos sau cu barca, după ce-o să se sature de plimbare. Noi o să mergem cu căruţa.

  N-a vrut în ruptul capului să mă lase să-l mai aştept pe Sid, zicea că n-are nici vin rost şi că trebuie să vin cu el, ca s-o liniştesc pe tuşa Sally.

  Când am ajuns acasă, de bucurie că mă vede, tuşa Sally a izbucnit într-un râs cu lacrimi, m-a îmbrăţişat şi mi-a tras o chelfăneală, dar nu m-a durut cine ştie ce, măcar că dumneaei credea că m-a dat gata. Zicea c-aşa o să păţească şi Sid când s-o întoarce.

  Casa era plină de fermieri. Fuseseră poftiţi la masă, împreună cu nevestele lor, şi trăncăneau ceva de speriat. Cea mai nesuferită era cotoroanţa de Hotchkiss, căreia-i turuia gura ca o morişcă.

  — Cumătră Phelps – zicea ea – am cotrobăit peste tot pân colibă şi socot că negrul ăla nu era în toate minţile. I-am zis cumetrei Damrell, nu-i aşa, cumătră Damrell? să ştii că-i smintit, soro, chiar aşa i-am zis. Auzitu-m-aţi? E smintit zic. Se vede de la o poştă c-aşa e. Uitaţi-vă la piatra asta de moară; un om cu scaun la cap, zic, n-ar mâzgăli asemenea năzbâtii pe o piatră de moară: că nu ştiu cine şi-a zdrobit inima, că a zăcut acolo treizeci şi şapte de ani, că-i fiul naturel al unuia Ludovic, şi alte bazaconii de-astea. E nebun de legat, zic, că altfel nu pot zice. Negrul ăla-i smintit ca alde Nabuconodosor, zău aşa.

  — Dar ce spui de scara aia făcută din cârpe, cumătră Hotchkiss? sări şi bătrâna Damrell. Dumnezeu ştie la ce-i putea folosi…

  — Tocmai asta-i spuneam chia-chiar acum o clipă cumetrei Utterback, n-ai decât s-o-ntrebi dacă vrei. „Ce… ce zici de sca-scara aia de cârpe?” mă-ntreabă ea. „Da, da”, zic. „Ce… ce-o fi vrut să facă cu scara aia?” Atunci, cumătră Hotchkiss, ea… ea…

  — Dar cum de-au adus piatra aia de moară pân-acolo? Cine dracu’ a săpat tunelu’ ăla şi cine…

  — Păi, asta ziceam şi eu, cumetre Penrod! Ziceam, dă-mi, te rog, şi mie farfuria aia cu melasă! Adineauri îi zisei cumetrei Dunlap, cum de-au adus piatra aia în colibă? Se poate s-o fi adus fără nici un ajutor? Vezi-ţi de treabă, zic, ajutor a fost, şi încă din gros. Doi’şpe oameni pe puţin l-au ajutat pe negrul ăla. De-ar fi după mine, să ştiu de bine că i-aş jupui de vii pe toţi negrii de-aici şi tot aş afla cine-a făcut-o, zic. Pe deasupra, zic…

  — Doi’şpe, zici? Nici patruzeci n-ar fi fost în stare să facă tot ce-au făcutără ei. Uită-te la cuţitoaiele alea prefăcute în ferăstraie, ce migălos sunt lucrate; uită-te la piciorul patului, pe care l-au tăiat, asta-i treabă de-o săptămână, pentru şase oameni. Uită-te la mogâldeaţa aia de paie de pe pat şi uită-te la…

  — Ai dreptate, cumetre Hightower. Aşa-i ziceam şi eu cumătrului Phelps, chiar dumnealui. Zice el: „Ce crezi matale de treaba asta, cumătră Hotchkiss?” „Care treabă, cumetre Phelps?” zic. „Ce crezi de piciorul ăla de pat, pe care l-au tăiat aşa?” zice el. „Ce cred? zic… zic că nu s-a tăiat de unul singur, asta zic. A fost tăiat de careva, de bună seamă. Asta-i părerea mea, dacă-ţi place; se prea poate să nu fie cum zic eu, şi dacă are careva o părere mai de soi ca a mea, s-o spuie.” Iar cumetrei Dunlap i-am zis…

  — Cumătră Phelps, află de la mine: coliba aia a fost plină de negri pe puţin patru săptămâni, seară de seară, alt-minteri nu puteau face atâta treabă. Păi, uită-te la cămaşa aia mâzgălită cu sânge de sus până jos, cu semne tainice, africane! O ceată-ntreagă trebuie c-a lucrat la ea noapte de noapte! Doi dolari i-aş da ăluia care-ar putea să mi-o ci-tească. Cât despre negrii care au făcut isprava asta, i-aş biciui până ce…

  — Oameni care să-l ajute, cumetre Marples? Ai fi văzut matale, dac-ai fi fost mai deunăzi în casa asta. Păi, au furat tot ce le-a căzut sub mină, măcar că noi stăteam zi şi noapte la pândă. Au furat cămaşa aia chiar de pe frânghia de rufe! Cât despre cearceaful din care-au făcut scara, nici nu-ţi închipui de câte ori l-au furat! Şi făina, şi lumânările, şi sfeşnicele, şi lingurile, şi tigaia cea veche, şi mii de alte lucruri care nu-mi vin acum în minte, şi rochia mea nouă de stambă! Şi, bagă de scamă, cum îţi spusei,