eu şi Silas, şi Sid şi Tom stăteam de veghe mereu, zi şi noapte, şi niciunul din noi n-a văzut nici o urmă, nici măcar un fir de păr, şi n-a auzit nici un zgomot care să-i dea de gol. Şi, poftim, în ultimul minut, ce să vezi, ne fug de sub nas şi-şi râd de noi, şi nu numai de noi, dar şi de tâlharii de pe Teritoriul Indian. Şi pleacă teferi cu negrul ăla, fugăriţi de şaisprezece bărbaţi şi douăzeci şi doi de câini! Vă spun că-i ceva să-ţi stea mintea-n loc, nu alta. Strigoi să fi fost şi nu ne-ar fi dus de nas mai abitir! Şi cred c-au fost chiar strigoi, fiindcă îi ştiţi pe câinii noştri ce grozavi sunt. Ei bine, câinii ăştia nu le-au găsit măcar o dată urma! Aş vrea sa văd că-mi lămuriţi şi mie treaba asta, dacă puteţi.

  — E ceva…

  — De când sunt n-am mai pomenit una ca asta…

  — Doamne fereşte, n-aş fi…

  — Sunt şi hoţi, şi…

  — Doamne Dumnezeule, mi-ar fi teamă să trăiesc într-o asemenea…

  — Teamă, zici? Eram aşa de îngrozită că nu-mi venea nici să mă culc, nici să m-aşez, nici să stau în picioare, cumătră Ridgeway. Păi, ar fi furat până şi… Doamne, Doamne, îţi închipui în ce hal eram aseară, pe la miezul nopţii! Zău dacă nu mi-era teamă c-o să ne fure şi pe noi! Parcă-mi pierdusem minţile, zău aşa. Acu’, la lumina zilei, pare o prostie, dar aseară îmi ziceam: „Băieţaşii ăştia doi ai mei dorm, sărăcuţii de ei, colo sus, în odăiţa aia singuratică”. Eram aşa de îngrijorată, că, zău, m-am strecurat pân-acolo ca să-i încui cu cheia. Chiar aşa! Oricine s-ar fi purtat la fel, fiindcă, ştiţi, când te apucă o spaimă ca asta şi nu se mai isprăveşte, începi s-o iei razna şi te pomeneşti făcând fel de fel de trăsnăi, de ajungi să-ţi spui: „De-aş fi copil şi-aş fi singur colo sus, iar uşa n-ar fi încuiată şi…”

  Se opri cu o mutră mirată şi-şi întoarse încet capul, iar când ochii îi căzură asupră-mi, mă ridicai şi mă dusei să iau puţin aer.

  Îmi spuneam că dacă m-aş retrage şi m-aş gândi niţel, poate c-aş fi în stare s-o lămuresc de ce nu fusesem în dimineaţa aia în odaia noastră. Am ieşit afară, dar n-am mers prea departe, fiindcă-ar fi trimis după mine. Târziu după-amiază, când toată lumea plecase, m-am întors şi i-am povestit cum gălăgia şi împuşcăturile ne treziseră pe mine şi pe „Sid” şi, văzând noi că uşa era încuiată şi arzând de nerăbdare să vedem ce se-ntâmplă, ne-am dat jos pe paratrăsnet, dar ne-am cam julit amândoi şi ne-am jurat să nu mai coborâm aşa niciodată. Apoi i-am povestit tot ce-i istorisisem şi unchiului Silas mai înainte.

  — Bine – zise ea – de data asta vă iert. La ce te poţi aştepta din partea unor ştrengari de-alde voi? De, toţi băieţii sunt nişte derbedei. La urma urmelor, n-a ieşit nimic rău, aşa că să mulţumim cerului c-aţi scăpat cu viaţă, decât să ne mai necăjim. Tot ce-a fost a trecut.

  Zicând acestea, mă sărută, mă mângâie pe creştet şi se cufundă în gânduri. Deodată se ridică şi spuse:

  — Doamne, Dumnezeule, uite că se întunecă şi Sid încă n-a venit! Ce-o fi cu băiatul ăia??

  — Dau o fugă până-n târg şi-l aduc – m-am sumeţit eu, crezând că-i rost de ceva.

  — Ba nu – spuse ea. Stai aici. Ajunge că lipseşte unul. Dacă nu s-o-ntoarce pân’ la cină, o să se ducă unchiul.

  Bineînţeles că Tom nu se arătă pân’ la cină, aşa că numaidecât după masă unchiul se duse să-l caute. Se întoarse acasă pe la orele zece, cu o faţă cam lungă. Nu dăduse de Tom.

  Tuşa Sally era grozav de tulburată, dar nenea Silas se strădui s-o încredinţeze că n-are de ce să fie:

  — Aşa-s băieţii; ai să vezi că se-ntoarce până dimineaţa viu şi nevătămat!

  Tuşa Sally n-avu încotro şi se potoli, dar spuse că ea tot o să-l mai aştepte niţel şi-o să lase o lumânare aprinsă, pentru ca Sid s-o poată vedea.

  Când m-am dus la culcare, m-a însoţit cu lumânarea, m-a vârât în pat şi m-a mângâiat cu atâta blândeţe, că-mi venea să intru în pământ de ruşine şi nu-ndrăzneam să mă uit în ochii ei. Se aşeză pe marginea patului şi stătu mult de vorbă cu mine despre Sid. Nu se mai sătura să mi-l laude, zicând că-i un băiat de zahăr, şi mă tot întreba dacă nu cumva s-o fi rătăcit, rănit sau înecat. Îmi zicea cu lacrimi în ochi că, cine ştie, s-ar putea ca în clipa asta bietul de el să zacă pe undeva, bolnav sau chiar mort, departe de ea! Eu o linişteam, spunându-i că Sid e sănătos tun şi c-o sa se-ntoarcă la sigur până a doua zi dimineaţă. Îmi strângea atunci mâna, ba mă şi săruta şi mă ruga să-i mai spun o dată şi încă o dată, fiindc-o ungea la inimă şi-i mai alina oful. Înainte de a pleca, mă privi drept în ochi cu duioşie şi-mi spuse:

  — Tom, uşa n-o să mai fie încuiată, şi mai e şi fereastra, şi paratrăsnetul, dar tu ai să fii cuminte, nu-i aşa? Dacă ţii la mine, nu pleca!

  Dumnezeu ştie că muream să mă duc să văd ce-i cu Tom, dar după vorbele astea n-aş mai fi plecat nici pentru o împărăţie.

  Am dormit ca pe ace, tot gândindu-mă la ea şi la Tom.

  De două ori m-am dat jos pe paratrăsnet şi m-am dus în curte ca să trag cu ochiul: şedea la fereastră, lângă lumânare, cu ochii plini de lacrimi, privind spre potecă. Tare-aş fi vrut s-o ajut cu ceva, dar tot ce puteam face era să jur că n-am să-i mai căşunez niciodată vreun necaz.

  În zori m-a